Meditație pentru Anul Nou

De la maestrul Ernesto Sabato - Înainte de tăcere. Pentru toți cititorii acestui blog. An Nou fericit.

Creaturile lui Shakespeare

Citesc, recitesc piesele lui Shakespeare și, cine știe de ce, mi se agață de minte cîte o replică, nu neapărat celebră. Sigur, teatrul elisabetanului este ca un safari, știi că mergi la vînătoare, te aștepți la aventură, la adrenalină, la pericol. Dar, pe lîngă lei, tigri și rinoceri, pădurea de hîrtie îți scoate în față, uneori, și altfel de creaturi. Uimitoare. Încîntătoare. De neuitat. Din „Lear”, am rămas cu vorba “Unchiule, uncheșule!”, apelativ ireverențios dar consolator, de la Bufon către regele căzut. Din “Macbeth” – cu “Mi-e plin de scorpii cugetul, iubito!”, șapte cuvinte cît o psihanaliză. Iar din “Henric al IV-lea”, cu monologul lui Falstaff pe cîmpul de luptă – “Poate onoarea să-ți tămăduiască un picior rupt? Aș! Care va să zică onoarea nu are nici o pricepere doftoricească”.

Călăuza

Dacă, după o călătorie grea, ai ajunge într-un loc unde ți s-ar împlini o singură dorință, cea mai arzătoare, cea mai sinceră, ce-ai cere? Fericire, dragoste, sănătate? Dar toate acestea se pot avea, se pot trăi natural, fără miracol. Atunci – putere, faimă, strălucire? Astfel, te vei transforma în obiectul pasiunilor mulțimii, ceea ce e mai degrabă un blestem decît o binecuvîntare. Poate vei hotărî să te dezbraci de orice morală și vei vrea bani, sex, sînge. Gîndul îți va trece însă la fel de repede, pentru că e imposibil să trăiești cu propria ticăloșie. Așa că, bolnav de scepticism, vei refuza darul. Sau, mai rău, vei pune o bombă în Camera Miracolelor, ca să nu cadă în mîinile cine știe cărui dictator nebun – de fapt, ca să nu fie nimeni fericit. Spre disperarea Călăuzei care te-a adus aici. El, Stalkerul, va înțelege că ți s-a atrofiat glanda credinței și va plînge amar, de două ori. Întîi, pentru sufletul tău. Apoi, pentru el însuși, pentru inutilul său sacrificiu de Călăuză. Cam la asta m-am gîndit azi, revăzînd, după 20 de ani, celebrul film al lui Andrei Tarkovski. Și mi-am dat seama că a doua venire a lui Iisus este imposibilă.

P.S. Eu ce mi-aș dori, dacă aș ajunge în Zonă? Hm. Am trecut prin toate răspunsurile și nici unul nu m-a mulțumit pe deplin. Poate tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte? Ca să rătăcesc în veac, văzînd cum toți cei pe care îi iubesc se trec și mor? Nu, mersi. Și mie îmi lipsește credința – altfel, ceream ceva simplu, ridicol și miraculos de simplu, de genul: să fie pace și bunăvoință între oameni...

P.P.S. Urmează "Solaris".

Poarta Zeilor

Țară

„o, curviștină dulce de bizanț
în descompus amor c-un princip neamț
care ți-a fost în tinerețe rigă,
iar ai ratat un puci de mămăligă
fugind în bigudiuri și-n capot
la oteve c-un chipeș matelot
ce te-a sedus proptindu-te pieziș
în gangul școlii de la păltiniș
de mă apucă boala lui râmaru
la coadă, la matache măcelaru,
să caut printre șunci și antricoate
coapsele tale mult prea frământate
și printre fleicile de chihlimbar
farmecul tău de care n-ai habar”

Mircea Dinescu

Cuvinte vii

În preajma Crăciunului, uimitorul eveniment al Întrupării Cuvîntului, bloggerii ar trebui să se oprească din trăncăneală și să cedeze locul în pagină marilor spirite ale omenirii. Ceea ce voi face și eu. Sărbători fericite tuturor!

# Dacă plîngi pentru că soarele a dispărut din viața ta, atunci lacrimile te vor împiedica să vezi stelele.  Rabindranath Tagore

# A iubi înseamnă să iubești ce e de neiubit. A ierta înseamnă să ierți ce e de neiertat. A crede înseamnă să crezi ce e de necrezut. A spera înseamnă să speri cînd totul pare fără speranță. Chesterton

# Secrete simple ca să obții fericirea.

Ziua cea mai frumoasă – azi. Lucrul cel mai ușor – să te înșeli. Obstacolul cel mai mare – teama. Cea mai mare greșeală – a abandona. Rădăcina tuturor relelor – egoismul. Distracția cea mai frumoasă – munca. Cei mai buni profesori – copiii. Prima necesitate – comunicarea. Cea mai mare fericire – a fi util celorlalți. Misterul cel mai mare – moartea. Cel mai mare defecti – indispoziția. Ființa cea mai periculoasă – mincinosul. Sentimentul cel mai jostnic – ranchiuna. Cadoul cel mai frumos – iertarea. Cel mai necesar – cămînul. Senzația cea mai satisfăcătoare – pacea interioară. Arma cea mai eficace – surîsul. Cel mai bun remediu – optimismul. Forța cea mai puternică – credința. Din folclorul indian

# Înfrînt nu ești atunci cînd sîngeri

Și nici cînd ochii-n lacrimi ți-s.
Cele mai crîncene înfrîngeri
Sînt renunțările la vis. Radu Gyr

# Cad frunze în sufletul meu. Fiecare e un simbol al regretului meu. Pildă zen

# Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbești. Despre Dumnezeu, pînă ce nu-ți întărești credința în El. Despre păcatul altuia, pînă ce nu-l cunoști pe al tău. Și despre ziua de mîine, pînă ce nu se luminează de ziuă. Anonim

# Înțelegem ruinele atunci cînd și noi ajungem ruine. Napoleon Bonaparte

# Nu uitați efectul de bumerang! Oferiți numai ceea ce doriți să primiți. Anonim

# Soarele răsare pentru sufletul florilor și apune pentru patimile omului. Krishnamurti

# Exteriorul meu este dur ca o scoică dar, sub coaja acestei durități, inima mea păstrează pentru tine o singură perlă, ca o lacrimă. Tagore

# Legile succesului

Să rîzi mult și des. Să cîștigi respectul oamenilor inteligenți și afecțiunea copiilor. Să cîștigi aprecierea criticilor onești și să înduri trădarea falșilor prieteni. Să apreciezi frumusețea. Să găsești ce e mai bun în ceilalți. Să lași în urma ta o lume mai bună, printr-un copil sănătos, o grădină îngrijită, o condiție socială emancipată. Să știi pur și simplu că cineva a respirat mai ușor doar pentru că ai trăit tu. Asta înseamnă să ai succes. Emerson

# Toate ființele sînt egale în fața suferinței. Anonim

# În asta constă dragostea – două singurătăți care se protejează, se ating și se recunosc. Rainer Maria Rilke

# Viața este o insulă de suferință într-un ocean de indiferență. Sigmund Freud

# Să ai curajul să spui da

Să ai curajul să spui nu
Și-n fiecare clipă grea
Să ai curajul să fii tu.
Să știi să crezi cînd alții te înșeală
Să te ridici cînd alții te doboară
Să poți păstra cînd alții vor s-alunge
Să rîzi, chiar dacă sufletul îți plînge
Și cald tu să rămîi, chiar dac-afară ninge
Aceasta-i arta de-a învinge! Kipling

# Nimeni să nu-și acopere ochii, pentru a nu vedea ființa care suferă. Anonim

Dictatura bunului simț

S-a încheiat summitul ultimei șanse, în care guvernele europene urmau să hotărască viitorul Uniunii Bătrînului Continent. Cu excepția Marii Britanii, toate celelalte state au acceptat punctul de vedere german, de întărire a disciplinei economice. Spus mai pe șleau, fiecare a cedat ceva din suveranitate, aliniindu-se viziunii austere venite de la Bonn, prin care se stabilesc limite ale deficitelor structurale naționale. De acum înainte, bugetele statelor euro vor fi aprobate mai întîi la Bruxelles și abia apoi în parlamentele naționale, iar la Consiliul de iarnă al UE se vor impune reforme importante pentru semnatarii documentelor. România, ca și celelalte 10 state care n-au adoptat moneda euro, are o marjă de manevră ceva mai largă, dar nu dă semne că ar vrea să-și joace cartea interesului național. Și asta în ciuda opiniilor critice din mediul economic, care nu neagă importanța controlului cheltuielilor bugetare, dar avertizează că pierdem viteză în dezvoltare. Dacă statul pune piciorul pe frînă, cine să desfășoare mari lucrări de infrastructură, cine să stimuleze consumul și să realimenteze ciclul economic? În plus, pe partea fiscală, experții spun că renunțarea prematură la moneda națională, în favoarea euro, taie orice posibilitate de joc al devalorizării, care să stimuleze exporturile. În fine, aliniindu-ne la politicile economice comunitare, s-ar putea să fim obligați la a elimina avantaje comparative, de tipul mîinii de lucru ieftine, impozitelor mici etc. Nu că le-am fi folosit cu succes pînă acum dar... orșicîtuși, vorba aceea! În fine, observatorii situației au mai remarcat că summitul n-a rezolvat problema datoriilor statelor UE, în lipsa unei Trezorerii comune și a unor eurobonduri care să “mutualizeze” aceste datorii. Tot ce s-a propus a fost constituirea unui fond comun de 200 de miliarde de euro, pentru ajutor. Atente la decizii, bursele au reacționat imediat, cu creșteri moderate. Scriu toate acestea și îmi dau seama că nu înțeleg mare lucru din ele, de parcă politica externă s-a transformat în curs de contabilitate. Dar ce-or înțelege cetățenii care vor fi consultați, în caz că schimbăm Constituția, ca să introducem noțiuni financiare? Cred că nici Brătianu bătrînul, dacă s-ar ridica din cripta de la Florica, n-ar mai pricepe pe ce lume se află! În trecut, ca să fii om de stat, era nevoie să știi istorie, politologie, comunicare. Acum, istoria e inutilă, ideologiile trag să moară, comunicarea s-a transformat în advertising. Pînă și clădirile puterii de stat seamănă cu sediile de bănci. Zău dacă nu mi-e dor de niște discursuri politice emoționale, de-alea interbelice! Sau de răsculații lui Dostoievski... Dar deh! Trăim în dictatura bunului simț. Ăla care se uită mereu în portofel, face liste de cheltuieli, se întinde cît îi e pătura, merge zilnic la serviciu și își plătește ratele la bancă.

Da, acum există!

Americanii au 263 de supercomputere, arhitecturi de calcul complexe, capabile să efectueze 10 la puterea șaptesprezecea operațiuni matematice pe secundă. Bine ascunse în campusuri universitare sau în clădiri guvernamentale, aceste mașini asigură supremația americană în domeniul militar, modelează sisteme complexe precum cel al climei și sparg cele mai complicate coduri. Cu ajutorul lor poți configura un motor cu reacție sau un virus, poți controla piețe sau supraveghea oameni. De aceea, sînt o resursă de neprețuit. Acest lucru l-au învățat și chinezii, care au construit, în ultimii zece ani, 74 de supercomputere. Mai mult, Imperiul de Mijloc a creat recent cea mai puternică mașină de calcul, botezată “Calea lactee”, care este deservit de o armată de savanți, plătiți regește de guvernul de la Beijing. Americanii nu se lasă – proiectul “Seqvoia”, dezvoltat în Laboratorul Național “Lawrence Livermore”, din San Francisco, va atinge o putere de calcul de 10 la puterea 18 operații pe secundă. Ce nume poetice dar și ce provocări la adresa spiritului uman! Pînă acum, nimeni n-a scris soft pentru asemenea monștri. Și nimeni nu știe ce se va întîmpla în momentul în care aceste supercomputere vor fi interconectate (ceea ce China va face în următorii cinci ani). Se va atinge oare masa critică de complexitate a structurii care să genereze conștiința de sine? Mulți savanți se tem că da. E ca în povestea aceea a lui Arthur C. Clarke, în care oamenii construiesc cel mai mare computer din lume și îi pun întrebarea supremă: Există Dumnezeu? După o scurtă perioadă de calcul, computerul răspunde: Da, acum există!

Societatea civilă a murit, Dumnezeu s-o ierte!

Piața Universității, 13-15 iunie 1990

Da, societatea civilă românească a murit, Dumnezeu s-o ierte! A avut o copilărie chinuită, abia scăpase de Ceaușescu, tatăl castrator, că a încăput pe mîinile lui Iliescu, care nu mai era cizmar ci șiret, au bătut-o minerii, au înghețat-o anii lui nea Nicu Văcăroiu, a sedus-o și abandonat-o Emil. Pe urmă, în adolescență, a căpătat bulimie, s-a refugiat în consum, sub Năstase și Tăriceanu, consum pe credit, evident, că așa era modelul, le-a dat dracu de cauze idealiste și s-a îngrijit și ea să-și facă o casă, un sediu, o fundație, să-și termine studiile, mai o bursă în străinătate, mai un ICR, mai o sinecură pe la vreo ambasadă. Apoi, în floarea vîrstei, și-a ales un soț vaporean, cam urît și din topor, dar măcar le zicea verde-n față, puteai conta pe el, părea bărbat și de casă, cine să bănuiască ce-o să urmeze, alcoolul, jignirile, mîrlăniile, așa că a tăcut naiba din gură, s-a refugiat la cratiță, a încropit una-alta pentru ăia mici, mai o editură, mai un memorial al victimelor comunismului, mai niște traduceri din Cioran. Sătulă, dezamăgită, s-a îmbolnăvit de icter mecanic și s-a stins fulgerător. La groapă n-a condus-o mai nimeni, cine s-o plîngă, băieții erau plecați la muncă, în străinătate, fetele prin Italia... Pe mormînt au rămas niște coroane proaste, cu flori din hîrtie de ziar de prin anii 90, parcă revista “22” sau “Expres” sau așa ceva, că e criză. Apoi s-a așternut tăcerea. Grea. Așa că nu mă mai întrebați de ce nu protestează nimeni la ideea comasării alegerilor generale cu alea locale, în 2012...

Dragostea de ţară nu se schimbă

Un om pe care-l cunosc de-o viaţă şi-l apreciez mereu mă mustră, pe mail, pentru unele din ideile din "Renaşterea naţionalismului românesc". Sau, mai bine spus, mă obligă la o atitudine mult mai tranşantă. Are dreptate sau nu? Citiţi şi comentaţi!

Dragul meu prieten,
Iti scriu aici pentru prima oara desi am discutat ( si ne-am disputat ) de multe ori. Cred ca am inceput sa inteleg o parte din scopurile tale: sa reconciliezi mereu ceea ce uneori e ireconciliabil. De aceea articolul tau se intinde de la stanga la dreapta, de la plus la minus de la doctrina nationala la cea a globalizarii fara a putea sa se stabileasca la ceva, in ceva. Imi e greu sa discut ceea ce aduci tu in discutie caci e amplu, e... ca o fuga printre idei. Totusi m-au strafulgerat cateva replici citind randurile tale. Una din sintagmele tale m-a speriat: "CE PUTEM PĂSTRA DIN VECHILE NAȚIONALISME". As vrea sa-ti spun cum am inteles eu ca decurg lucrurile: nu exista nationalisme vechi si noi ci exista numai dragostea de tara, de meleagurile natale, de limba materna care se transforma in patriotism, un sentiment ceva mai amplu. Asadar, aici nu exista "vechi" si "nou", modern si caduc. Sentimentele au o dinamica a lor veche de mii de ani. Oamenii au evoluat dpdv tehnologic foarte mult insa dpdv emotional foarte putin. Dragostea de mama sau de fiu (fiica) sunt vechi de mii de ani si s-au schimbat foarte putin (sa nu zic deloc) in rastimpul asta. Dragostea de tara, de meleagurile natale si limba materna sunt asijderea. Asadar nu exista un nationalism vechi si unul nou. Poate doar forme de manifestare desi, da-mi voie sa ma indoiesc si aici. Sunt semintii care, din diferite motive, au fost obligate sa-si paraseasca locurile de bastina sau blestemate parca sa nu se simta nicaieri "acasa". Aceste semintii au incercat sa acrediteze ideea ca putem fi si "globali" sau "cetateni ai planetei" insa eu nu stiu cum as putea rezona cu folclorul din Papua Noua Guinee sau din Islanda. Trebuie sa intelegem ca suntele unice pe care le auzeam la inceputurile vietii noastre si care ne dadeau siguranta ne linistesc si acum. Nu poate sa-mi sune nicicum linistitor un cantec de leagan in limba suahili caci pur si simplu in viata intrauterina eu am auzit altfel de sunete. E mult de povestit aici, insa trebuie sa intelegem ca pentru multi oameni de pe acest pamant cuvantul "acasa" are un sens propriu si ca el creeaza o identitate. Fara identitate suntem venetici, nomazi. Poate ca cei care au umblat din loc in loc sau, si mai rau, au jefuit de foame pot sa spuna ca nu exista un "acasa". Pe noi romanii insa, pamantul asta ne-a hranit mereu si a ingrasat chiar si pe altii. Asadar nu ne putem identifica deloc cu sentimentul nomadului desi, saraciti de resurse am luat si noi uneori calea pribegiei insa nu in hoarde, nu organizat, nu planificat si nu cu scop de jaf. Si acum vin la a doua chestiune a ta: tinerii care ar trebui sa se intoarca. Faci un fel de apel la constiinta si cred ca e un pariu dificil, aproape imposibil. Eu propun altceva: sa pastram resursele in aceasta tara, sa ne bucuram de fructul muncii noastre, sa intram in schimburi ca oameni liberi si stapani pe ceea ce detinem prin apartenenta la aceste meleaguri si atunci acesti tineri care astazi pleaca, maine se vor intoarce.

Cred ca asta este marea noastra problema nationala si anume: venitul national s-a scurs prea mult in afara si a a ramas prea putin in aceasta tara, facand prospere alte civilizatii si adancind ramanerea noastra in urma. Bruma de venit ramasa in tara si-au luat-o vatafii, cei pusi sa vegheze la o exploatare nemiloasa a resurselor noastre ( inclusiv cea umana ). Nu mai incerca sa reconciliezi ireconciliabilul. E timpul s-o spunem clar si raspicat: am fost si suntem spoliati de civilizatii mult mai agresive devenite mai puternice prin jaf si supunere pentru ca am detinut mereu resurse precum si mana de lucru ieftina pentru a le exploata. Istoria noastra este un lung sir de razboaie, dezastre si umilinte pe care le-am suferit pentru a apara aceste resurse. De la aurul dacic, trecand prin resursele de hrana si aur vanate de otomani si pana la petrolul, sarea, granele exploatate de Germania nazista sau uraniul si aurul exploatate direct si indirect de sovietici, toata istoria noastra e strabatuta de aceiasi constanta. Am fost mereu "granarul" sau resursa de lemn, petrol, aur, sare si mai nou vanturi sau mana de lucru ieftina. Si astazi traim un "razboi al aurului" (precum a fost denumit razboiul dacic in epoca romana) iar Rosia Montana e un exemplu viu. Despre petrol si resurse energetice ce sa mai spunem!? Companiile petroliere romanesti sau terenurile cu vanturi prielnice din Dobrogea stau marturie. Imi vine in cap vorba unui politician contemporan, partas si el de altfel la jaful national: "bogata trebuie ca a fost tara asta daca inca mai este ceva de furat din ea".

Dan

Renașterea naționalismului românesc (II)

Scriam săptămîna trecută că, în contextul schimbător al spațiului politic european, marcat de criză economică, ar trebui să regîndim viitorul României, punînd interesul național mai presus de construcția comunitară, care se dovedește incertă. Asta presupune, însă, o modificare a întregii filosofii de leadership, dar și o transformare a mentalităților și a comportamentelor sociale. Vorbim așadar despre o adaptare la mediu, pe care organismul numit România este obligat s-o facă, dacă vrea să supraviețuiască. Vorbim despre o reinventare colectivă, pornind de la mutații individuale. Vorbim despre o revoluție politică și societală, comparabilă cu aceea a statului național și a națiunii, din vremea pașoptiștilor. Am numit această mutație o renaștere a naționalismului românesc. Judecînd după reacțiile cititorilor, atît în spațiul virtual cît și în diverse cercuri intelectuale, se dovedește că am atins un subiect sensibil, care preocupă, de fapt, pe foarte mulți. De aceea, continuăm să-l dezvoltăm în cele ce urmează, după modestele noastre puteri.

# CE PUTEM PĂSTRA DIN VECHILE NAȚIONALISME. În primul articol, spuneam că renașterea națională pornește de la reevaluarea critică a tot ce-a fost naționalismul românesc în ultima sută de ani. Dar este foarte riscant să-ți păstrezi ideile și comportamentele vechi, într-o lume nouă. Pare ca și cînd ai face o șarjă de cavalerie împotriva tancurilor. Nu că n-ar fi eroic – dar te duce la moarte sigură. Așadar, ce-am putea să preluăm din acțiunea forțelor naționaliste, fie c-au fost liberalii “roșii” ai lui Brătianu, fie c-au fost țărăniștii lui Maniu și Mihalache, fie c-au fost legionarii lui Codreanu sau tehnocrații din timpul comunismului? Simplu – ideea luptei pentru supraviețuire. Într-o lume a resurselor limitate, națiunile, mari organisme colective, sînt obligate la competiție. Recunoscînd asta, înțelegem că o națiune nu are prieteni ci numai interese. Nici o alianță nu este veșnică, nici o dușmănie – ireconciliabilă. Națiunile se nasc, cresc, își apără arealul, evoluează, acumulează avuție și cunoștiințe, se atacă, se apără, mor. Iar instrumentul acțiunii lor este statul. El este furnizorul unor servicii fundamentale – asigură securitatea teritoriului, redistribuie bogăția, garantează libertățile individuale. Relativ tînăr, statul național român s-a născut din cenușa marilor imperii, a luptat pentru independență, a crescut sub monarhie, a trecut prin două războaie mondiale, a cunoscut fanatismul și totalitarismul, s-a redefinit democratic. Astăzi, conform logicii globalizării, își cedează suveranitatea unor organisme politice transnaționale și este destructurat. Companii multinaționale i-au penetrat piețele, grupuri financiare îl împrumută și-i dau note de bună purtare, conducătorii săi îl caracterizează ca ineficient și corupt, dorind să-l reducă la minimum. Aerul timpului nu-i priește, iar cetățenii săi îl părăsesc, dezgustați. Există un exil extern și unul intern. Încrederea în soluțiile colective scade, în favoarea unui individualism extrem. Dar drumul acesta nu poate duce decît la destrămare. La moartea națiunii, sub diverse forme. Eclipsa statului naște un Nou Ev Mediu, cu insule de stabilitate amenințate de o mare de haos. E nevoie, cred eu, de o reacție în sens contrar, de întărire a statului român, de epurare a clasei politice, de efort național, dacă vrem să supraviețuim. Numesc asta renașterea naționalismului românesc.

# SEDENTARI ȘI NOMAZI. Ne împrumutăm ca să consumăm. Ne vindem pămîntul și resursele subsolului, ca să susținem serviciile sociale. Sedentari, acceptăm să fim conduși de elite nomade. Corupția birocrațiilor și lăcomia acționarilor anonimi duc la polarizare socială extremă, la sărăcie endemică. Cercul vicios al capitalismului speculativ se închide fatal în crize. Climatul se schimbă, mediul se degradează. Ce poate face o țară mică, precum România, în fața forțelor disproporționate care o asaltează? Cum să mai fii naționalist într-o lume fără frontiere? Eu zic că printr-o reașezare sufletească, printr-o filosofie de viață care să ne mîntuie, printr-o cultură bazată pe valorile dintotdeauna ale sedentarilor – vigilență față de străini, ospitalitate față de prieteni, memorie a rădăcinilor neamului, simț al duratei lungi. Pare abstract doar la prima vedere. Vigilență față de străini înseamnă și refuzul de a vinde pămînt și resurse. Ospitalitate înseamnă și servicii turistice de calitate și parteneriate echitabile. Memorie a rădăcinilor înseamnă și apărarea limbii, și îngrijirea patrimoniului cultural. Iar simțul duratei lungi se traduce în cumpătare, întindere atît cît ți-e plapuma, economisire, etică a muncii. Toate acestea, cu ochii la valorile nomazilor – flexibilitate, mobilitate, stăpînire a tehnologiilor, de la care putem împrumuta ce ni se potrivește. În definitiv, elitele care au ridicat România modernă s-au format în Occident. E momentul ca urmașii lor de azi, absolvenți de Harvard și Princeton, să se dovedească la fel de generoși și să se întoarcă aici, măcar pentru o afacere, pentru un ministeriat – cu condiția ca statul să le recunoască meritele și să le asigure un mediu favorabil. Numesc asta renașterea naționalismului românesc.

# AUTOORGANIZARE ȘI REVOLUȚIA CUNOAȘTERII. În trecut, naționaliștii români au jucat cartea voluntariatului și a întrajutorării, mergînd pînă în cele mai mici sate, ridicînd garduri, sleind fîntîni, pietruind drumuri. Astăzi, renașterea națională va implica diverse ONG-uri, societăți de binefacere și fundații, care să coaguleze comunitățile locale. În plus, noile tehnologii pot ajuta la creșterea calității vieții. În Nepal, guvernul a distribuit 100 de mii de kituri cuprinzînd panouri solare și surse de iluminat cu led-uri, pentru populația din munți. Ce ne oprește ca să dezvoltăm și noi un astfel de proiect național? Ar fi primul pas pentru independența energetică a unei mari părți din populație. În Statele Unite, un grup de tehnologi au reproiectat zeci de unelte și mașini agricole, făcîndu-le ieftine și fiabile. Planurile acestor unelte (printre care și tractoare) sînt accesibile, la liber, pe net, alături de devizele necesare construcției, unde pot fi accesate de oricine. Ce ne oprește să pornim și noi un astfel de proiect, care să asigure tehnologizarea micii proprietăți țărănești? În India, în cele mai sărace comunități, au fost aduse computere, la care au acces copiii ce nu ajung la școală. Cu ajutorul unor mentori voluntari, tele-prezenți, acești copii au învățat să scrie, să citească, să vorbească limbi străine, să-și însușească elemente de matematică și fizică. Ce ne oprește să dezvoltăm și noi un astfel de program, în loc să cheltuim resurse aiurea? Renașterea naționalismului românesc nu poate face abstracție de tehnologie.

La Gaudeamus

Lume cam puțină, azi, la Gaudeamus, însă ofertă editorială bogată - cam 300 de edituri, cu 50 de titluri, în medie, deci 15 000 de titluri, să tot te ia de cap... Nici n-am mers la standurile granzilor, că âștia distribuie și-n Pitești, ci am scotocit pe la micile edituri, unde găsești tot felul de minunății. Am luat ISTAMBUL-ul lui Pamuk, că tot m-am îndrăgostit în primăvară minunatul oraș de pe Bosfor, BILETUL DE IEȘIRE DIN CRIZĂ, publicistica lui Adrian Vasilescu, plus niște SF-uri de la Paralela 45 și Millennium Books (MELCUL PE POVÎRNIȘ al fraților Strugațki și PREMIILE HUGO 1999). Ah, și un nou set de cărți de Tarot! Aș fi luat mult mai multe, inclusiv VIITORUL INCERTITUDINII, studii de geopolitică semnate de Adrian Cioroianu, SĂ ÎNȚELEGEM  MASS MEDIA, clasicul tratat al lui McLuhan și cîte și mai cîte...

Dup-aia lansarăm GHIDUL ROMÂNIEI MISTERIOASE, frumoasa lucrare scoasă de editura TIPARG, alături de inimosul lor director editorial, Adrian Sămărescu. Lumea veni, se uită, ascultă. Apoi se scobi în buzunare și cumpără! Păi cred și eu - la 25 de lei, un album în toată regula! Pentru voi, care n-ați ajuns, o consolare - GAUDEAMUS e deschis pînă duminică!

Dup-aia, aflarăm că evenimentul a fost transmis de Radio România Cultural. Bun așa!

"Ghidul României misterioase" la Gaudeamus!

Iubitorii de călătorii minunate, vînătorii de insolit şi iniţiaţii neastîmpăraţi sînt aşteptaţi vineri, 25 noiembrie, la Tîrgul de Carte "Gaudeamus", standul editurii Tiparg (spaţiul de evenimente - nivelul 7.70), pentru lansarea "Ghidului României misterioase". Lucrarea, editată în condiţii grafice excelente şi bogat ilustrată, vă va purta în lumea uimitoare a civilizaţiilor străvechi, a legendelor şi a societăţilor secrete, aşa că pregătiţi-vă pentru aventură! Vă aştept de la ora 14.30 ca să vorbim despre mistere, despre patrimoniul nostru cultural şi despre idei de vacanţă!

Renașterea naționalismului românesc

În ultimii douăzeci de ani, mi s-a părut greșit să fim naționaliști. Întîi, pentru că veneam dintr-un regim care își construise legitimitatea printr-o pretinsă legătură cu valorile neamului, dar sfîrșise într-o dictatură crudă, anti-națională. Apoi, pentru că vocile politice declarat naționaliste aparțineau, după Revoluție, tocmai celor mai compromiși lachei ai vechiului stat ceaușist. În fine, dar extrem de important, pentru că România, o țară înapoiată economic și social, avea o șansă de modernizare în proiectul construcției europene, dacă adopta regulile jocului, așa cum se configurau la Bruxelles și Strasbourg.

Astăzi, rezultatele demersului românesc de integrare europeană sînt departe de a ne mulțumi. Fără îndoială, am progresat față de momentul căderii ceaușismului, atît economic, cît și social. Produsul Intern Brut al României, în 1990, era de 41 miliarde de dolari, iar în 2009 crescuse de patru ori. Consumul populației de bunuri materiale și servicii a crescut, per ansamblu, dar indică o puternică polarizare socială. Mai bine sau mai rău, democrația noastră respectă drepturile omului și cultivă libertățile sale. Sistemul politic multipartit a devenit ceva firesc, alegerile se desfășoară normal. Integrarea europeană a favorizat circulația capitalurilor și a forței de muncă, cu efecte benefice și efecte perverse. Am putea crede că e prea devreme să tragem linie și să adunăm – în alte state, precum Spania sau Portugalia, efectele benefice ale integrării europene s-au văzut după decenii. Este adevărat, numai că timpul pare a nu mai avea răbdare cu noi. De cîțiva ani, criza economică din Occident pune în chestiune nu numai economiile de piață ci și întreaga construcție europeană. Mai mult, transformă democrațiile. În aceste condiții, să nu ne iluzionăm că istoria s-a sfîrșit odată cu intrarea noastră în spațiul comunitar. Semnele timpului sînt îngrijorătoare, iar pendulul istoriei a încetinit, gata-gata să-și reia cursa înapoi.

N-are sens să rescriem istoria crizei în care ne zbatem. E suficient să observăm că, de la îmbolnăvirea de lăcomie a marilor bănci, prea mari ca să dea faliment, pînă la criza datoriilor suverane ale statelor, a fost numai un pas. Și, ca de obicei, dereglementarea piețelor n-a dus la mai multă bunăstare ci la mai mult haos. Tot ca de obicei, contribuabilul a plătit nota – uneori acut, pierzîndu-și casa și economiile de-o viață, ca în Statele Unite, alteori cronic, sărăcind pur și simplu, ca în Europa. În Nord, politicienii au recomandat solidaritatea. Dar opinia publică s-a săturat să plătească pentru „ineficiența și corupția” Sudului, iar terenul e pregătit pentru ascensiunea partidelor izolaționiste.  În Sud, lumea a ieșit în stradă, s-a bătut cu poliția, a făcut grevă. Apoi a plecat la o cafea, că turiștii oricum nu mai vin –n-au bani. În Est, decidenții politici au procedat precum chirurgii, ascuțindu-și bisturiul, gata să taie în corpul social. Dar ce să taie? Profiturile băncilor? Aiasta nu se poate, majestate! Cheltuielile camarilei ? Nici atît. Așa că au căzut sub cuțit chestiile alea ușor de extirpat, apendicele Educației, colecistul Culturii, bucata de intestin a Sănătății. Apoi, bolnavul a fost pus la regim, cu taxe și impozite mărite, ca să nu mai aibă grăsime în sînge. I s-a recomandat mișcare, de la un loc de muncă la altul, prin adoptarea de legi în favoarea companiilor. Iar în cazurile extreme, i s-a prescris chiar o cură peste hotare, unde să-i îngrijească pe alți muribunzi, ceva mai bogați. Halal tratament!

Una peste alta, un lucru e sigur în Europa – nimic nu mai poate fi ca înainte. Nici solidaritatea de pînă acum, nici bunăstarea adusă de petrolul ieftin, nici siguranța sistemelor de asigurări sociale. Ca o ironie a istoriei, poporul român a ajuns la masa bogaților tocmai cînd petrecerea s-a spart, iar toată lumea pleacă acasă, strîngînd la piept ce bucate a putut să adune. Stăm și ne uităm ca vițelul la poarta nouă. Unde e bunăstarea promisă? Că noi ne-am respectat partea de înțelegere – am liberalizat, am împrumutat, am concesionat, am dereglementat. Am vîndut, am lichidat, am privatizat. Și? Cu ce ne-am ales? Altă austeritate, alte umilințe, alt exil? În aceste condiții, eu nu văd decît o soluție. Dacă Uniunea Europeană se transformă într-o structură cu hardcore franco-german și periferie sudistă, unde scapă cine poate, atunci trebuie să renască naționalismul românesc, acel “prin noi înșine”, deviza revoluționarilor pașoptiști. Dacă nu mai vine ajutor de nicăieri, cel mai rațional e să căutăm resurse în interiorul acestui popor. Nu e o reacție viscerală – dimpotrivă, mi se pare cea mai rațională soluție la problema de față.

Dar ce-ar presupune această soluție? În primul rînd, o reevaluare critică a tot ce a fost naționalismul românesc în ultima sută de ani. Asta este treaba intelectualilor. În loc să se piardă în coterii sterile, în lupta pentru sinecuri, ei ar trebui să joace rolul instanței critice, să aleagă grîul de neghină, să prezinte ce-a fost bun și ce a fost exces din acțiunea forțelor naționaliste, fie c-au fost liberalii “roșii” ai lui Brătianu, fie c-au fost țărăniștii lui Maniu și Mihalache, fie c-au fost legionarii lui Codreanu sau tehnocrații din timpul comunismului. S-ar constitui astfel un soi de doctrină națională, punînd accent pe valori, idei, modele. Cernînd cu această sită, s-ar putea constitui un nou corp politic, care să dezvolte instrumentul acțiunii sociale – or, acesta este statul. Pînă acum, filosofia a fost aceea de a diminua rolul statului, de a-l demantela, de a-l scoate din postura de prestator de servicii, în favoarea instituțiilor politice trans-naționale, a piețelor și companiilor. Se dovedește că a fost o filosofie greșită – nici China, nici Brazilia, nici India (noile vedete ale scenei economice) nu au guverne slabe. Îndrăznesc să spun că nici Statele Unite nu au o administrație slabă, oricît ar fi de criticată guvernarea lui Barack Obama. Nu e suficient să ai resurse, dacă asupra lor nu veghează ochiul stăpînului – Rusia lui Elțin o dovedește. Dar poți să n-ai cărbune și petrol, dacă dezvolți inteligența, educația, creativitatea nației – cazul Japoniei postbelice. Întărind statul, în colaborare cu sectorul privat, s-ar putea trece la pasul trei, acela de a identifica rolul României în contextul economic mondial, valorificînd resursele, favorizînd ramurile industriale în care avem avantaje comparative, renunțînd la încorsetările unor tratate și norme europene caduce. Agricultura ar putea fi alt atu pe care să-l punem în joc, asigurînd necesarul intern și exportînd surplusul – cu siguranță va fi nevoie de hrană și în viitor. Totul, acompaniat de o amplă campanie de pedepsire a corupților, de naționalizare a averilor necinstite, de transparență decizională și de păstrare în țară și promovare cinstită a valorilor – astfel, ne-am recîștiga demnitatea națională, onoarea și bunăstarea. O utopie? Poate. Dar alternativa este haosul generalizat. Și lupta tuturor împotriva tuturor.

Gînduri din Rezerva 13

Aceste rînduri se dedică medicului colonel Laurențiu Radu, șeful secției de Chirurgie Generală din cadrul Spitalului Militar de Urgență din Pitești, comandantului col. (med.) Guiță-Alexandru Gigel, precum și minunatului colectiv de la Secția ATI, asistentelor și tuturor celor care au avut grijă, săptămîna trecută, de pacientul din rezerva 13. Adică de mine. Mii de mulțumiri!

# Sistemul sanitar românesc nu există. Există numai spitale, care fac eforturi de supraviețuire, utilizare rațională a resurselor, stabilizare a personalului. Sînt ca niște abații de Ev Mediu, insule de organizare, într-o lume din care a dispărut autoritatea Imperiului. Guvernanții vin și pleacă, precum barbarii la Roma, de la ei nu ai ce să aștepți. Spitalele rezistă, grupîndu-se în jurul unor personalități de excepție – medici, manageri, profesori. Prin administrarea lor, structurile trăiesc. Prin știința lor, procedurile sînt urmate. Prin spiritul lor, se modifică spiritul trupei, pînă la ultimul brancardier. Ca într-un Ordin inițiatic, maeștrii lui Hipocrate își desfășoară Lucrarea, indiferent de vitregia lumii profane. Cinste lor!

 # Aștept cu interes momentul anesteziei generale, ca să experimentez stingerea conștiinței. Oare va fi brusc, ca atunci cînd cazi în somn? Sau e un proces treptat, la care trebuie să contribui și tu, cam ca Socrate plimbîndu-se prin celulă, ca să-și facă efectul cucuta? Și pe urmă? Există un “pe urmă”? Voi visa ceva? He, he,he… De fapt, mi-aș dori să știu ce e după moarte, nu? Iar momentul vine repede. Sînt flancat de două asistente, care mă iau de aripi și mă poartă către sala de operație. În cîteva momente sînt răstignit pe un dispozitiv metalic, curele de piele îmi prind încheieturile, anestezistul îmi spune că totul va fi bine, apoi simt o sondă urinară înfigîndu-se în vintre. Sînt indignat și îi reproșez doctorului, dar decorul se schimbă într-o clipă. Am ajuns cumva la Reanimare, mi-e cald, mi-e bine. În clipa asta, lungă de o oră și jumătate, s-a ascuns operația, mutarea, trezirea. Pentru mine a fost un continuum al conștiinței. Nici un vis, nici o amintire. Problema vieții de după moarte n-a fost rezolvată nici acum!

# Fără îndoială că medicii fac parte dintr-un Ordin inițiatic. Inițierea lor a constat într-o sumă de experiențe comune, intelectuale și senzoriale. Cele intelectuale fac obiectul unui învățămînt specific, cele senzoriale se leagă de mirosul morții și de înfrîngerea dezgustului la contactul cu trupurile bolnave. Despre experiențele senzoriale nu prea se vorbește, dar e indiscutabil că fiecare medic are un mod specific de a le interioriza și de a le domina. Cred că e un efort considerabil, care îți marchează definitiv modul de-a fi. Tendința profanului ar fi să se tragă în lături, să plîngă, să fugă. Medicul nu-și poate permite acest lux. El știe că are datoria să îngrijească, să se lupte cu oroarea, să-și stăpînească temerile și disperarea. De aceea, medicul bun e stoic, poate chiar cinic. Dar cinismul său are ceva tonic. Nu, nu-și privește pacientul ca pe un obiect, nici nu-l abuzează, în numele științei. Dar nici nu-i plînge pe umăr. Stăpîn pe tehnicile, instrumentele și leacurile sale, el acționează întîi ca un detectiv, identificînd sursa Răului, apoi ca un militar, organizînd cîmpul de luptă, în fine, ca un preot, rugîndu-se ca Dumnezeu să-i dea siguranță bisturiului. Posibilități și limite. Știință și miracol. Așteptarea activă a vindecării. “Te doare, tată? Mă doare, domn doctor. Ce să faci, tată? Toată viața e o durere!”.

# În romanul “Îngerul a strigat”, Fănuș Neagu are un personaj care, pe patul de spital, își invită prietenii să-i miroase ... un tub care iese din stomac. Toți se miră – miroase a Rai, a iarbă proaspăt cosită și a rouă. Ajuns în Rezerva 13, am și eu un dren, care umple cu sînge o punguță, dar n-aș risca să o arăt nimănui, darămite s-o mai și miroase! “Este ochiul meu în burta ta”, zice doctorul, și n-am motive să mă îndoiesc. Cu ochiul după mine, mă plimb pe coridoarele Chirurgiei, ca umbra tatălui lui Hamlet pe zidurile Elsinorului. Și nu sînt singurul strigoi – o populație întreagă de convalescenți își tîrăște picioarele de ici-colo, agățîndu-se cu disperare de viață. Sau de amintirea ei. Bolgiile infernului sînt în saloane. Acolo e chinul, fețe trase, pămîntii, oameni de la țară, care-și strigă agonia în miez de noapte. Dar, peste toată suferința, se manifestă efortul vindecător, rutina medicală. De dimineața pînă seara. Și peste noapte. Vizitele medicilor,  programul de medicație, ritualul luării temperaturii, injecțiile, calmantele, hrana. Aici n-am văzut pe nimeni să vină cu medicamentele de acasă, aici nu ți se spune cît costă o branulă. Indiferent de starea socială a pacientului, îngrijirea medicală e la fel de atentă. Rigoare, calm, politețe. Ușile secției se deschid cu cartelă, adio vizitatori gălăgioși, adio papornițe cu mîncare ce se strică lent, împuțind aerul. Ordo ab Chao.

# Nu știu cum operează un chirurg, însă mă gîndesc cît de delicat e să umbli cu organele interne ale unui om, care nu-s făcute să fie atinse, darămite să mai fie tăiate, împunse, cusute sau mai știu eu ce. Și totuși, gingășia nu trebuie să te paralizeze, altfel operația ar dura foarte mult, cu riscurile de rigoare. Ce balet al degetelor face un chirurg, ce tactilitate trebuie să dezvolte, ce coordonare ochi-mînă! Ironic, după toate acestea, pacienții îi aduc cîte o sticlă de băutură fină, tocmai lui, omului căruia nu trebuie să-i tremure mîna...

# Mi-e frică să mă uit în oglindă, să văd cusăturile. Mi se pare că, dacă nu le bag în seamă, or să se vindece și or să dispară. Nu e așa. Îmi iau inima în dinți și mă privesc. Aștept să văd ceva, ca un cîmp de luptă, sfîșiat de obuze. Oricum, n-am fost niciodată îndrăgostit de felul cum arăt. Numai că... Cea mai mare cicatrice e în capul pieptului, pe unde mi s-au scos bolovanii din fiere. Celelalte sînt insignifiante, probabil nici nu se vor observa. Și eu care mă pregătisem să scriu, emfatic: “Voi purta o cruce, tot timpul!”. He, he... De fapt s-a adeverit vorba doctorului Radu: “Ce crezi, băh, ziaristule, că io am chef să cos la tine ca la palton?”.

Cel mai bun învățător

Huxley

# Marți, 1 noiembrie.  Un sondaj de opinie realizat de Asociația Europeană a Editorilor arată un lucru curios – cărțile care au în titlu cuvîntul “moarte” se vînd cel mai prost, indiferent că sînt scrise de autori la debut sau de clasici, ba chiar indiferent de gen (totuși, “Moarte la Veneția” nu e “Moarte pe Nil”…).  Dincolo de explicațiile conjuncturale (e criză, vrem să ne distrăm!), mă gîndesc că există aici ceva din spiritul epocii de astăzi, desacralizată și hedonistă, ceva care trece sub tăcere fragilitatea ființei umane, boala și moartea. În România lui Ceaușescu, astfel de teme fuseseră alungate din discursul public din rațiuni ideologice – constructorii socialismului nu îmbătrîneau (se spunea că “eroii nu au vîrstă”), nu se îmbolnăveau (ca-n bancul cu “Alioșa nu răcește, Alioșa se călește”) și, dacă mureau, o făceau ca jertfă, pentru o lume mai bună. În fine, o combinație macabră de Sparta cu Împărăția Cerurilor. Astăzi, avem aceleași probleme cu acceptarea condiției umane, doar motivul s-a schimbat – moartea nu vinde, n-ai ce să faci cu ea în advertising. Moartea nu vinde mașini, nu crește valoarea imobiliarelor, nici nu aduce voturi. Așa că n-o s-o vezi în outdoor. Poate, cel mult, la știri. Dar, acolo, totdeauna e moartea altcuiva. Nouă nu ni se poate întîmpla așa ceva, noi avem un job într-o multinațională, noi avem rate la bancă și smartphone. Și, oricum, nu ne gîndim prea mult la asta, pentru că vine publicitatea, cu avalanșa ei de fețe tinere și pofticioase, care mușcă din bunătățile lumii ca dintr-un măr pîrguit. Boală, moarte? Ce sînt astea? Da, s-ar putea să ni se păteze smalțul dinților dar moarte, sigur, nu! Astfel orbiți, împingem mai departe la jugul lumii, aducînd profit acolo unde trebuie. Astfel momiți cu tinichele, ne risipim viața. Astfel ocupați, nu mai avem timp pentru cei dragi. În schimb, dacă reflectăm un pic la moarte, o să descoperim în ea cel mai bun învățător, acela care ne atrage atenția asupra importanței clipei, ne vindecă de orgoliu și ne domolește voința de putere.

 # Miercuri, 2 noiembrie. Pe urmele lui Aldoux Huxley, cred că omului îi lipsește o disciplină științifică esențială. Să-i spunem thanatologie, să-i spunem Arta Morții. Pentru că, oricît ar vrea s-o nege societatea de consum, moartea este importantă – ne umple viețile cu spaimă sau ne învață să prețuim fiecare clipă. Dar mai e ceva – suferința. Suferința cauzată de bolile incurabile. Huxley, el însuși suferind de un cancer la laringe, știa ce vorbește. Spre sfîrșitul vieții, a căutat filosofia unor spirite iluminate, precum filosoful indian Krishnamurti și doctorul Humphry Osmond, și a fondat mișcarea Potențialul Uman. A experimentat pe proprie persoană diverse droguri psihedelice, îndeosebi mescalina, în căutarea unei farmacopei thanatice, care să ușureze momentul inevitabil și să pregătească sufletul pentru lumea de dincolo. Rezultatele sale, foarte controversate în epocă, au fost strînse în eseul “The Doors of Perception” – de aici și numele celebrei formații rock “The Doors”.Dacă am da mai multă atenție acestor idei, poate că moartea n-ar mai fi o sperietoare ci experiența spirituală supremă, spre care ne-am îndrepta cu sufletul împăcat, după o viață de zbucium.

# Joi, 3 noiembrie. În ultimele secole, culturile occidentale au creat prosperitate pentru ele însele și s-au descurcat bine la acest capitol. Într-o excelentă conferință pe www.ted.com, istoricul Niall Ferguson se întreabă de ce Occidentul a avut succes și celelalte regiuni nu? El prezintă șase idei majore create de cultura occidentală - pe care le numește șase idei geniale - ce promovează bunăstarea, stabilitatea și inovația. Și în acest secol, spune el, toți pot folosi aceste idei geniale. Iată-le: 1. Competiția. 2. Revoluția științifică. 3. Dreptul de proprietate. 4. Medicina modernă. 5. Societatea de consum. Cu primele patru sînt de acord. Europa s-a definit ca un spațiu al competiției între țări, monarhi și corporații, dezvoltînd aplicații științifice capabile să exploateze natura, nu numai să o înțeleagă. Libertățile cetățenești, îndeosebi dreptul de proprietate, au permis tezaurizarea roadelor competiției, iar medicina modernă a prelungit timpul în care omul se bucură de ele. Totuși, ne-limitarea consumului, cu tonele sale de haine, hrană aruncată la gunoi și sleirea resurselor, cred că e o filosofie greșită. Dezvoltarea umanității nu ține de ne-limitarea consumului ci de abandonarea ideii de profit cu orice preț. În definitiv, nevoile firii noastre sînt atît de simple – un adăpost deasupra capului, o hrană care să ne facă bine, un veșmînt cald, vorba lui Seneca. Și multă frumusețe și dragoste. Industriile viitorului ar putea să fie legate tocmai de frumusețe și dragoste – educația, serviciile, asistența medicală, spiritualitatea.

Epifanie

# Marți, 25 octombrie. Regele Mihai se adresează Parlamentului și țării. La 90 de ani, încă se poartă drept, ca un brad bătrîn și fragil, cel mai înalt din mijlocul pădurii. Nu are importanță ce spune – cu toate că mesajul său e de mare bun-simț - ci cum o face: demn, echilibrat, blînd. Adică regal. Deasupra patimilor de partid, cu mintea hrănită de trecut, cu ochii către viitor.  Din persoana sa curge o magie veche de cînd lumea, acea magie care-i făcea pe discipolii lui Iisus să îngenuncheze și pe supușii lui Ștefan cel Mare să-și scoată căciula din cap. Rege-Preot, Unsul lui Dumnezeu și Stăpîn Temporal, Mihai de România nu mai are origine, biografie, identitate. Este Epifanie, este revelația unei lumi nevăzute. Cuvinte mari? Poate. Dar mă întreb dacă nu cumva cei vechi aveau dreptate susținînd că legătura unui neam cu Dumnezeu este realizată tocmai de Rege. O legătură directă (fără a accepta neapărat că marile familii domnitoare ale Europei se trag din sîngele lui Iisus), certificată de practica sacrificiului regal. În timpuri grele, în timpuri de restriște, Regele (sau un Înlocuitor din vița sa) accepta să se sacrifice pentru neam și țară, iar jertfa lui punea din nou lucrurile în ordine. Poate că, de la Basarabi încoace, moldo-vlahii au supraviețuit ca neam datorită sîngelui regal care a curs neîncetat. Poate că declinul nostru a început cu alungarea Regelui Mihai și instaurarea Republicii sovietice România. Poate că rătăcim în deșert, de douăzeci de ani, ca evreii lui Moise, întrucît nu vrem să restabilim legătura cu Dumnezeu, prin revenirea la monarhie. Poate...  Sigur rămîne faptul Republica noastră a secretat mai mult tirani, obedienți și venali decît oameni de stat. Comparați ultimii 70 de ani cu perioada construcției României Regale și o să rămîneți pe gînduri. Ce-ar fi de făcut? Nici eu nu știu. Sper numai ca sacrificiul regal să funcționeze în continuare.

 “Hai la Focul lui Sumedru!”

 # Miercuri, 26 octombrie. Aseară, în tot Muscelul au ars Focurile lui Sumedru, amintire a vremurilor păgîne în care păstorii marcau intrarea turmelor în iarnă. Împreună cu Sîngeorzul, Sumedru împarte anul în două anotimpuri simetrice –vara, între 23 aprilie și 26 octombrie, și iarna, din 27 octombrie pînă pe 22 aprilie. Vara pastorală are ca “miez al timpului” sărbătoarea lui Sîntilie (20 iunie), iernii îi marchează mijlocul Sîmpetrul (16 ianuarie). Toate astea îmi amintesc de porțile solstițiale ale vechilor greci, puse sub semnul lui Ianus Bifrons, acele “porți ale zeilor și ale oamenilor” prin care sufletele intrau sau ieșeau din materie. Se vede treaba că simbolismul se moștenește din vremuri neolitice, adaptat diverselor culture și religii. Sumedru, Sîngeorz, Sîntilie – creștinismul a suprapus zilele sfinților peste calendarul vechi, dar oare cum s-or fi chemat sărbătorile astea la origine? Interesantă e și povestea apocrifă a lui Sumedru, pe care păstorii argeșeni îl văd ca pe un fecior care noaptea se preschimba în porc mistreț, un Avatar al lui Vishnu, după interpretarea guenoniană a lui Vasile Lovinescu. Așadar, un Făt Frumos, un zeu leneș, ascuns, care se cere sacrificat sub forma bradului din mijlocul focului ritual. Să mai notez și credința populară că Sumedru și Sîngeorz au făcut un legămînt strașnic, sub pedeapsa tăierii capului – primul trebuie să desfrunzească pădurea pînă pe 26 octombrie, în timp ce al doilea o înverzește pînă pe 23 aprilie. Cei doi țin anotimpurile (și clima) în ordine, o amintire îndepărtată a ieșirii zonei europene din ultima glaciațiune, poate… Dacă ne luăm după ea, putem spune cu certitudine că acțiunea umană încălzește clima.

 Și noi vrem vergi la fund!

 # Joi, 27 octombrie. După nopți de negocieri cu reprezentanții marilor bănci europene, liderii UE anunță că datoria Greciei va fi redusă la jumătate. De asemenea, Fondul European pentru Stabilitate Financiară va fi majorat la o mie de miliarde de euro (Doamne, ce cifre dincolo de orice închipuire!), cu sprijinul Chinei, astfel încît să se poată salva și alte economii cu probleme, îndeosebi dacă va fi vorba de intervenții în statele mari (Spania sau Italia). Astfel, a cîștigat punctual de vedere francez, pledînd pentru solidaritate, cu toate că Germania n-a renunțat la pretențiile specifice de cumpătare și corectitudine. Grecia răsuflă ușurată, dar populația rămîne în stare de revoltă. Un “vox populi” ne arată un palicar care spune: Ce mare lucru, frațicule, că ne iertară de dobînzi? Iar o doamnă bine declară: Ținînd cont că am dat Europei filosofia, arhitectura și artele, bașca democrația, nu am primit mare lucru... Din toată vînzoleala, rețin două lucruri – că Europa își apără proiectul de unificare, chiar sacrificînd ceva din lăcomia bancherilor săi, și că România e un fel de școlar oligofren care cere profesorului vergi la fund, alături de colegii neastîmpărați, chit că a stat cuminte în bancă. Păi cum să zic altceva, cînd datoria noastră externă este sub a Greciei, procentul acordat cheltuielilor sociale ne plasează în lumea a treia dar am tăiat salariile bugetarilor și mîncăm austeritate pe pîine?

 # Vineri, 28 octombrie. Vin de la medic unde mi se confirmă că ultimii 20 de ani mi s-au pus în fiere. La propriu. Mica pungă cu venin s-a pietrificat și trebuie dată afară. Dacă este adevărat ce spun ocultiștii, cum că acest organ strînge frustrarea și sarcasmul, știu deja cu numele căror personaje de tranziție o să botez bolovanii extrași.  Singura nelămurire e legată de numărul lor #

O cameră neîncălzită, pe ploaie

#  Îmi este din ce în ce mai greu să scriu, indiferent ce – articole, reportaje, eseuri. Simt un blocaj psihic aproape paralizant. La început am crezut că vine din oboseală, din uzura mentală care se instalează după munca de fiecare zi. În definitiv, nu mai trăiesc din scris, se împlinesc trei ani de cînd m-am angrenat într-o activitate administrativă, iar mediul îşi spune cuvîntul. Apoi mi-am dat seama şi că mă raportez altfel la informaţie – tind mai degrabă s-o ţin pentru mine decît s-o dau mai departe. Nu din avariţie, nu din voinţă de putere (este o iluzie că puterea se naşte din cunoaştere) ci, mai degrabă, dintr-un soi de renunţare, din recunoaşterea faptului că destinatarul informaţiei preferă să rămînă cu iluziile sale decît să se schimbe, sub flacăra adevărului. În fine, mărturisesc că m-a cuprins şi o mare scîrbă, văzînd ce s-a ales din puterea jurnalismului românesc. Mai rare decît leoparzii albi, publicaţiile independente mor de foame, în indiferenţa generală. Celelalte s-au transformat deja în animale domestice, adunînd firimiturile căzute sub masa bogaţilor. Cît despre „jurnalismul cetăţenesc”, posibil graţie internetului, ce să mai vorbim? Cîteva bloguri, cîteva platforme de discuţii pertinente, pierdute în groapa de gunoi a trăncănelii generale. De-asta scriu rar, tot mai rar. Mă închid într-o tăcere gri, ca într-o cameră neîncălzită, pe ploaie. Lumina posacă pătrunde prin ferestre şi nu mai e mult pînă la apus. Dar nu vă faceţi griji. Sînt împăcat, aproape fericit.


# În diverse cercuri, mai mult sau mai puţin oculte, societatea de astăzi este privită ca un sistem termodinamic, în care creşterea complexităţii se face pe seama consumului sporit de energie. Un sistem complex funcţionează neliniar, adică răspunsul la stimuli nu este direct proporţional cu amploarea stimulului. Pînă aici, toată lumea e de acord – în definitiv, nu s-a reuşit modelarea matematică a comportamentului social, altfel serviciile secrete ne puneau pe toţi în algoritm! Disputa începe abia atunci cînd ne întrebăm dacă sistemul este deschis sau închis, adică primeşte energie din exterior sau nu. Sigur că primeşte, declară optimiştii, primeşte de la Soare! Ce sînt combustibilii fosili, dacă nu o formă de înmagazinare a energiei solare din trecut, fie că vorbim despre cărbune sau petrol? Atunci, putem să cîştigăm lupta cu entropia, dezvoltînd noi tehnologii, care să capteze energia solară, indiferent dacă (şi mai ales pentru că) ne apropiem de epuizarea resurselor convenţionale. Pesimiştii sînt mai rezervaţi. Ei nu neagă deschiderea sistemului, ci capacitatea umanităţii de a evolua (în definitiv, pentru creşterea complexităţii, e nevoie nu numai de energie ci, mai ales, de informaţie). Ei cred că ne putem împiedica oricînd, aşa cum s-a mai întîmplat în istorie, vezi căderea Imperiului Roman şi mileniul întunecat de după. Ei zic că o scădere a complexităţii e oricînd posibilă, mai ales într-o lume dominată de logica corporativă. Au şi scenarii. Unul ar fi acela că, în condiţiile resurselor limitate, corporaţiile îşi păstrează puterea, declanşînd războaie în zonele cu potenţial slab de consum (Africa, Orientul Mijlociu). Totuşi, asta nu reuşeşte să asigure echilibrul sistemului. Colapsul rezultă din crize financiare tot mai dese sau prin declanşarea celui de-al treilea război mondial. Varianta a doua ar fi aceea a deschiderii sistemului, de exemplu prin colonizarea planetei Marte. Ieşirea omenirii în spaţiu ar duce la o infuzie de inovaţii şi resurse, dar ar întări şi puterea corporaţiilor, transformîndu-le în Megaorganisme, iar statele ar dispărea. Scenariul numărul trei, oarecum ipotetic, ia în calcul pierderea puterii de către corporaţii, dar sistemul rămîne închis. Atunci, complexitatea scade, resursele sînt limitate, asistăm la apariţia unor centre de putere locale, feudale. În ce mă priveşte, mă gîndesc că, poate, ar trebui să ne reconsiderăm atitudinea faţă de consum şi resurse – sîntem şapte miliarde, însă lumea occidentală mai mult aruncă decît mănîncă. V-aţi pus întrebarea ce se întîmplă cu marfa perisabilă dintr-un hipermarket care nu se cumpără într-o săptămînă?

# Observ o schimbare uimitoare în discursul puternicilor lumii. Din vocabularul lor au dispărut mai multe cuvinte, precum „speranţă”, „fericire” sau „viitor”. În schimbă, abundă referirile la concepte precum „taxa pe valoarea adăugată”, „absorbţie de fonduri”, „echilibre macroeconomice”. Termenii de specialitate cad reci, ca o ploaie metalică, asupra mulţimilor speriate. În urma lor rămîn minţi buimace şi inimi despicate. Ce s-a întîmplat cu zeii din Olimp? În palatele lor pustii s-a aciuat o turmă de contabili cu laptopuri! Pentru ei, omul nu mai este om ci „contribuabil”. Pentru ei, naţiunea nu mai este naţiune ci „bugetari” plus „mediul privat”. Pentru ei, bătrînii sînt „deficitul fondului de pensii”, şcoala – „sistem falimentar de învăţămînt” şi sănătatea – „o gaură neagră în buget”. În loc de ideologie, au un „ghid de bune practici” de la bancă, în loc de onoare au „declaraţii conforme de avere”. Ţara s-a transformat într-o întreprindere care trebuie pusă pe profit, neamul nu înseamnă altceva decît „forţă de muncă” iar demnitatea e un indicator care se calculează din PIB. Ştiu ei ce fac, o să ziceţi. Cuvintele mari nu ţin de foame. Mai bine o abordare pragmatică, finanţistă, globalistă, decît un patriotism înfierbîntat şi păgubos. Pe vremea lui Ceauşescu, ni se împuia capul cu propagandă naţionalistă dar aveam maţele goale, că ieşiseră şi bancuri – „n-avem brînză, n-avem unt, dar avem cosmonaut”! Aşa este. Totuşi, mulţimile nu se conduc după logica economică. Dacă vreţi să le implementaţi algoritmi, altul e limbajul de programare. Din diverse motive, oamenii sînt ceva mai mult decît roboţii. În codul sursă, cetăţenii au nevoie de constante precum „fericire”, „speranţă”, „viitor”. Abia atunci poţi să îi faci să accepte diverse variabile, precum „nivelul TVA”, „curbe de sacrificiu” şi „inflaţie”, prin care să fie atinse constantele! În cel de-al doilea război mondial, cînd Churchill promitea poporului englez „sînge, lacrimi şi sudoare”, oamenii înţelegeau că victoria se obţine scrîşnind din dinţi. Astăzi, în războiul tuturor împotriva tuturor, parcă ne limităm la dinţii sparţi #

La Brăila-n port

# Luni, 10 octombrie. Plec la Brăila, pentru trei zile, la un simpozion privind conservarea şi restaurarea zonelor urbane istorice. Ana Hărăpescu, directoarea Direcţiei judeţene pentru cultură şi patrimoniu naţional, a invitat specialişti de marcă şi istorici cunoscuţi, făcînd balet printre orgolii şi resentimente, atît de comune românilor, astfel că evenimentul se anunţă unul de ţinută, meritînd osteneala. O oră ne tîrîm prin Bucureşti, într-un trafic infernal, centura fiind blocată pe cinci kilometri de sute de TIR-uri. În schimb, pe A2, se circulă occidental. Şi drumurile Brăilei sînt OK, astfel că drumul ne ia puţin peste patru ore. Oraşul ne întîmpină cu ploaie rece şi străzi răscolite – se recondiţionează reţeaua de tramvai, veche de un secol. Ne cazăm într-un hotel de la începuturile ceauşismului, în care sumbra arhitectură stalinistă s-a vrut îndulcită cu elemente folclorice naţionale, rezultînd ceva ca o puşcărie art deco. Dar nu facem nazuri – sîntem nişte bieţi conţopişti în trecere. Pînă seara, am timp să dau cu pasul prin centrul vechi. Şi merită.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Brăila era al doilea oraş al Ţării Româneşti

Avea 17 sedii de bănci, 5 companii de asigurări, case de armatori, monumente...

Strada Regală, cu frumoase palate şi case negustoreşti

Faţada Teatrului "Maria Filotti"

Aşezarea este menţionată încă din „Letopiseţul Cantacuzinesc”, considerîndu-se că a fost întemeiată de oamenii lui Radu Vodă descălecătorul, care s-au coborît „pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului și până la Brăila”. De asta nici nu ne miră că negustorii din Ţara Bîrsei aveau, pe la 1368, privilegii comerciale la Brăila, semnate de Vladislav Vlaicu! Disputat apoi de munteni şi moldoveni, oraşul cade sub turci pe la jumătatea secolului al XVI-lea, fiind transformat în raia timp de 300 de ani. Războiul ruso-turc din 1828-1829, cu pacea de la Adrianopol, readuce Brăila în componenţa Ţării Româneşti şi deschide calea unei dezvoltări formidabile, prin liberalizarea comerţului pe Dunăre şi mare. Oraşul devine porto-franco. Vechea cetate a Brăilei este demolată iar capitanul baron R. de Borroczyn, din trupele lui Kiseleff, prezintă Divanului ţării planul noului oraş – cu un mare bulevard de centură, semicircular, în care se înţeapă, ca spiţele unei roţi, străzi drepte, plecînd dintr-o piaţă centrală. Pe plan erau menţionate pînă şi locurile cazărmilor şi şcolilor, ca să nu mai vorbim despre instituţii şi grădini publice! În plus, au fost îndreptate străzile, au fost parcelate şi scoase la vînzare suprafeţele disponibile, a fost încurajată „imigraţia”. Astfel, Brăila s-a transformat, în nici 50 de ani, într-un port redutabil, într-un oraş negustoresc, al doilea ca importanţă după Bucureşti, în care îşi aveau sediul 17 bănci, cinci case de comerţ şi companii de asigurări, un centru cosmopolit în care românii, grecii, armenii şi evreii îşi construiseră mari lăcaşuri de cult iar armatorii englezi aveau case de vacanţă.

În Piaţa Traian, o veche moschee a fost transformată în biserică, palidă revanşă pentru 300 de ani de dominaţie turcească

Din vechiul monument s-au păstrat tavanele de lemn şi stîlpii de susţinere

Fostă casă de armator, azi Centru Cultural

Imagine din Biblioteca judeţeană Brăila, fostă casă negustorească

Mă plimb prin Piaţa Traian, punctul central al vechii Brăile, axul din care plecau nervurile acestui oraş-evantai, deschis spre Dunăre. Şi văd revanşa luată de autohtoni asupra turcilor – o moschee transformată în biserică, cum rar mai găseşti în Balcani. Din vechea moschee s-au păstrat tavanele de lemn şi stîlpii de susţinere. În rest, s-a adăugat, în timp, un turn-clopotniţă (unde o fi fost minaretul?). O statuie a împăratului Traian desăvîrşeşte afirmarea identităţii. O iau pe Calea Regală, arteră pietonală străjuită de vechi hoteluri şi case negustoreşti. Multe sînt în stare bună, altele stau să cadă – cu siguranţă sînt în litigiu. Administraţia locului investeşte masiv în refacerea zonei istorice, intuind potenţialul turistic. Clădirea Teatrului „Maria Filotti” impresionează prin eleganţă barocă. Închei ziua într-o cafenea amenajată într-o hrubă ce a făcut parte din vechile tuneluri folosite de turci, sistemul defensiv al Semilunii din pîntecele Brăilei. Căptuşită cu cărămidă, locanta rezistă şi astăzi.

Spre port, peisajul se schimbă considerabil...

... la doi paşi de Dunăre

O pustietate care îţi dă fiori

Clădirea fostei Căpitănii a portului Brăila

# Marţi, 11 octombrie. Zi densă, cu luări de cuvînt ale personalităţilor invitate la simpozion, din care iese în evidenţă, prin stridenţă, istoricul Ion Scurtu. Poate că este bine intenţionat cînd vorbeşte despre situaţia grea a patrimoniului naţional, dar prea vede comploturi la fiecare pas. Mi-ar plăcea să-l aud pledînd cu aceeaşi vigoare pentru creşterea bugetului Ministerului Culturii pînă la 2% din PIB – atunci am avea şi posibilitatea exercitării dreptului de preemţiune pentru imobilul X sau Y. Cît despre retrocedarea Muzeului Bran, ce să mai vorbim! Interesantă expunerea echipei de arhitecţi care se ocupă cu refacerea mănăstirii Măxineni, o ruină rămasă din primul război mondial, cînd ai noştri au distrus-o cu tunul, ca să elimine postul de observaţie bulgar instalat în clopotniţă. Acum, biserica se înalţă iar în toată splendoarea. Pe la prînz, evadez de la lucrări şi dau o fugă spre port, pe străduţele din spatele Hotelului Traian. Ehe, aici populaţia are tenul închis la culoare şi a dat lumii mari cuţitari şi jucători de table! Dacă n-ar fi lumina asta mohorîtă şi vîntul subţire, aş zice să am ajuns în Sicilia – cîini încovrigaţi, străduţe înguste, pietruite, şi rufe întinse afară, la uscat. În port e linişte, doar cîteva perechi care se sărută de zor prin maşinile trase strategic sub sălcii. Clădirea Căpităniei a fost retrocedată şi e bine îngrijită. Undeva, departe, macaralele portului lucrează de zor, dar nu mi se pare că traficul fluvial ar fi intens. Din contră – o plictiseală imensă a ancorat la cheiul Brăilei, moleşindu-i şi pe cei cîţiva pescari care aşteaptă, rătăciţi, să tragă peştele. După-amiază, dăm o fugă la mănăstirea Măxineni, cea cu restaurarea. Pierdută în cîmpie, nu atrage cu nimic. Doar biserica, cu schelele ce-i îmbracă trupul de cărămidă, priveşte către soarele la asfinţit. Ne întîlnim şi cu Înaltul locului – IPS Casian Crăciun, care ne ţine o predică pe cinste. E mai tînăr ca arhiepiscopul nostru şi mai neliniştit – în timp ce gesticulează, mătăniile de chihlimbar şi argint zboară în toate părţile.

Plictis de sfîrşit de lume

Macaralele portului se mişcă încet

Mă pregătesc de plecare, sub ploaia rece...

# Miercuri, 12 octombrie. Mă pregătesc de plecare, sub ploaia rece, cu sentimente amestecate, tot încercînd să fac o comparaţie între tîrgul Piteştilor şi cel al Brăilei. E limpede că oraşul nostru n-are pedigre-ul portului dunărean, nici zestrea sa de monumente istorice. Totuşi, are altceva – are dinamică, are viaţă. Are forţă economică, are veselie, are un fel de „joie de vivre” care lipseşte Brăilei. Are magazine mai pline, maşini mai multe, cîrciumi mai populate. Nu ştiu de ce, dar Brăila mi s-a părut un oraş trist, parcă plîngîndu-şi decăderea. Să fie de vină concurenţa Galaţiului, să fie declinul economic? Poate. În orice caz, parcă n-aş da Piteştiul şi Argeşul său, cu mănăstirile de sub poale de pădure, cu primele capitale ale Ţării Româneşti, cu Barajul Vidraru şi Transfăgărăşanul pe toate bălţile Brăilei! În plus, şi noi ne cam pricepem la jocul de table...

În Siberia nu cresc orhidee

# Duminică, 2 octombrie. Nu ştiu de ce, dar astăzi m-a cuprins nostalgia după duminicile cu fotbal de-altădată. Duminicile în care lumea urca la stadion, în cămăşi cu mînecă scurtă şi cu buzunarele pline cu seninţe. Duminicile cu tranzistor, fixat pe programul “Fotbal minut cu minut”, din care se auzea strigătul iniţiatic: „Domozină, minutul şi scorul!?”. Duminicile în care Fănuş Neagu îşi scria cronica pentru „Sportul”, cam aşa: „“ În Trivalea cu dragoste şi pruni peste care umblă închipuit rîul Doamnei, mirosind a lemn de caleaşcă voievodală, am văzut astă-toamnă (toamnă românească, născută la Rucăr sau la Dragoslavele) o fată desenînd o inimă străpunsă de o săgeată lîngă numele lui Dobrin, înscris cu briceagul în scoarţa unui plop. Dobrin e zeul blond al Piteştiului, de care sînt îndrăgostite aproape toate fetele din Muscel şi Argeş, frumoase ca dimineţile la Cîmpulung – dimineţile alea în care oraşul e plin de fragi, de mireasma umedă a fînului călcat de căprioare lunatice şi de tropotul cailor de munte coborînd dinspre Bughea, dinspre Domneşti şi Clucereasa. Dobrin a învăţat să cucerească gloria pe lespedea maidanului. Intrarea lui pe teren produce ameţeală în tribune. În clipa în care îl vedem lîngă minge, înfometat de joc, ne cresc trandafiri în palme – el e toreadorul, răsfăţat de soartă şi de noroc, iar noi sîntem dragostea lui plătită cu sînge de taur. Dobrin admiră publicul. El face parte din acea categorie de artişti uriaşi şi totodată cabotini, care şi-ar deschide venele dar-ar putea ca după moarte să revină, pentru două minute, şi să guste efectul produs în mulţine de gestul său. Piteştiul, care şi-a construit stadionul lîngă cimitir, l-a învăţat pe Gînsac să ne amăgească mereu. Dar să ne amăgească aşa cum ne amăgeşte Crăciunul. Cu daruri şi beţia speranţei”. Poezie şi fotbal, metaforă şi dribling – ce dor mi-e de toate acestea!

# Luni, 3 octombrie. Se apropie momentul în care Regele Mihai va fi sărbătorit de Casele Regale europene, la împlinirea a 90 de ani. Ultimul conducător în viaţă din cel de-al Doilea Război Mondial, Majestatea Sa a scurtat conflictul cu 200 de zile, prin decizia de a-l aresta pe Antonescu şi de a se alătura Aliaţilor. Există însă voci care contestă această acţiune. Istoria nu cunoaşte variante, nu se face cu “dacă”. Totuşi, ce-ar fi fost dacă Regele Mihai, avînd consimţămîntul principalilor lideri politici ai vremii, nu l-ar fi arestat pe mareşal ? Să ne reamintim contextul. Armata sovietică declanşase ofensiva pe direcţia Iaşi – Chişinău şi intrase pe teritoriul românesc. Moralul trupelor noastre era la pămînt, întrucît circulau zvonuri privind negocierile secrete pe care diverşi emisari cvasi-oficiali le purtau cu Aliaţii, pentru semnarea unui armistiţiu. Or, nimeni nu voia să moară în ultimele clipe ale unui război (cum să-şi închipuie trupa că va mai avea de purtat unul, în Vest?). Ar fi putut Antonescu, alături de diviziile germane, să stăvilească ofensiva roşie în Moldova, cîştigînd astfel timp şi presigiu la negocieri ? Ne-ar fi salvat această ultimă zvîrcolire de orgoliu ceva din credibilitatea ştirbită de alianţa cu hitleriştii ? Greu de crezut. Chiar dacă Antonescu ar fi stabilizat frontul şi ar fi încheiat armistiţiul, lumea se împărţise deja între Aliaţi şi ruşi. Or, România intra în zona-tampon de securitate, gîndită de Stalin şi aprobată de Churchill. Tragedia fusese pusă în scenă. Mareşalul ar fi avut oricum soarta pecetluită, chiar dacă-l arestau americanii. Din considerente geo-strategice, Antonescu n-a avut norocul lui Franco.

# Marţi, 4 octombrie. Cristian Tudor Popescu, invitat la „Profesioniştii” Eugeniei Vodă, are o formulare memorabilă, apropo de bătrîneţe. Mă uit mereu în oglindă, zice jurnalistul, şi văd cu spaimă că din mine creşte un străin, un bătrîn. E ca-n „Alien”, cînd extraterestrul îţi ţîşneşte din burtă, numai că nu atît de brusc. Mă îngrozesc că va veni şi ziua în care, în oglindă, nu va mai fi rămas nimic din mine.

# Miercuri, 5 octombrie. Se discută „în draci” pe forumuri despre mişcarea „Noua Republică”, iniţiată de Mihail Neamţu, filosof şi teolog, directorul ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. „Noua Republică” trebuie să adune toate spiritele de dreapta şi să readucă statul la dispoziţia cetăţeanului. Mda. Frumoase cuvinte. Pe moment, mă abţin.

# Joi, 6 octombrie. A murit Steve Jobs, fondatorul „Apple”, părintele computerului personal, al Ipad-ului şi Iphone-ului. Presa americană îl numeşte „noul Leonardo da Vinci”, japonezii îi aprind lumînări virtuale, la Londra se depun flori în faţa magazinelor „Apple”. Un creativ şi un rebel, care nu se putea realiza decît în America. În mediul românesc, Jobs ar fi murit neştiut şi falit. De ce? Pentru că în Siberia nu cresc orhidee.

# Vineri, 7 octombrie. Draga noastră „Dacie 1300” a intrat în istorie – azi am văzut la chioşcuri macheta ei de tablă! În sfîrşit, lumea recunoaşte că, înainte de a fi o creaţie inginerească, “Dacia” a fost un produs cultural, mai mult, un mod de viaţă. N-o să bat cîmpii, înălţînd osanale politrucilor care au hotărît cumpărarea unei licenţe mai mult sau mai puţin depăşite, nici nu voi cînta gloria inginerilor în lupta lor cu asimilarea şi autohtonizarea tuturor reperelor. Dar mi se umezesc ochii de emoţie, amintindu-mi cum tot românul strîngea bani de “Dacie” răbdînd ca un cîine, mîncînd margarină cu pîine, apoi, trecut prin Purgatoriu, punea pe lunetă un animal de plastic, care dădea din cap, în amintirea supliciului. Mă emoţionează profund şi amintirea “scheleţilor” agăţaţi lîngă oglindă, ce se bîţîiau atenţionînd şoferul să nu apese prea tare pedala de acceleraţie, că începe tabla să vibreze. În fine, n-am uitat nici superbele abţibilduri cu inscripţia “Turbo”, lipite care pe unde, aproape de marca fabricii. Au fost trei artefacte din altele multe, care, roind în jurul “Daciei”, arătau că românul intra în zona culturii populare, a culturii de consum. Ridicole, amuzante, cum vreţi, ele demonstrau o pasiune, avînd ca pretext autoturismul – pasiunea de a trăi mai bine şi de a fi liber. Înduioşător de liber, într-o ţară aflată sub ocupaţie ideologică.