sâmbătă, octombrie 29, 2011

Epifanie

# Marți, 25 octombrie. Regele Mihai se adresează Parlamentului și țării. La 90 de ani, încă se poartă drept, ca un brad bătrîn și fragil, cel mai înalt din mijlocul pădurii. Nu are importanță ce spune – cu toate că mesajul său e de mare bun-simț - ci cum o face: demn, echilibrat, blînd. Adică regal. Deasupra patimilor de partid, cu mintea hrănită de trecut, cu ochii către viitor.  Din persoana sa curge o magie veche de cînd lumea, acea magie care-i făcea pe discipolii lui Iisus să îngenuncheze și pe supușii lui Ștefan cel Mare să-și scoată căciula din cap. Rege-Preot, Unsul lui Dumnezeu și Stăpîn Temporal, Mihai de România nu mai are origine, biografie, identitate. Este Epifanie, este revelația unei lumi nevăzute. Cuvinte mari? Poate. Dar mă întreb dacă nu cumva cei vechi aveau dreptate susținînd că legătura unui neam cu Dumnezeu este realizată tocmai de Rege. O legătură directă (fără a accepta neapărat că marile familii domnitoare ale Europei se trag din sîngele lui Iisus), certificată de practica sacrificiului regal. În timpuri grele, în timpuri de restriște, Regele (sau un Înlocuitor din vița sa) accepta să se sacrifice pentru neam și țară, iar jertfa lui punea din nou lucrurile în ordine. Poate că, de la Basarabi încoace, moldo-vlahii au supraviețuit ca neam datorită sîngelui regal care a curs neîncetat. Poate că declinul nostru a început cu alungarea Regelui Mihai și instaurarea Republicii sovietice România. Poate că rătăcim în deșert, de douăzeci de ani, ca evreii lui Moise, întrucît nu vrem să restabilim legătura cu Dumnezeu, prin revenirea la monarhie. Poate...  Sigur rămîne faptul Republica noastră a secretat mai mult tirani, obedienți și venali decît oameni de stat. Comparați ultimii 70 de ani cu perioada construcției României Regale și o să rămîneți pe gînduri. Ce-ar fi de făcut? Nici eu nu știu. Sper numai ca sacrificiul regal să funcționeze în continuare.

 Hai la Focul lui Sumedru!

 # Miercuri, 26 octombrie. Aseară, în tot Muscelul au ars Focurile lui Sumedru, amintire a vremurilor păgîne în care păstorii marcau intrarea turmelor în iarnă. Împreună cu Sîngeorzul, Sumedru împarte anul în două anotimpuri simetrice –vara, între 23 aprilie și 26 octombrie, și iarna, din 27 octombrie pînă pe 22 aprilie. Vara pastorală are ca “miez al timpului” sărbătoarea lui Sîntilie (20 iunie), iernii îi marchează mijlocul Sîmpetrul (16 ianuarie). Toate astea îmi amintesc de porțile solstițiale ale vechilor greci, puse sub semnul lui Ianus Bifrons, acele “porți ale zeilor și ale oamenilor” prin care sufletele intrau sau ieșeau din materie. Se vede treaba că simbolismul se moștenește din vremuri neolitice, adaptat diverselor culture și religii. Sumedru, Sîngeorz, Sîntilie – creștinismul a suprapus zilele sfinților peste calendarul vechi, dar oare cum s-or fi chemat sărbătorile astea la origine? Interesantă e și povestea apocrifă a lui Sumedru, pe care păstorii argeșeni îl văd ca pe un fecior care noaptea se preschimba în porc mistreț, un Avatar al lui Vishnu, după interpretarea guenoniană a lui Vasile Lovinescu. Așadar, un Făt Frumos, un zeu leneș, ascuns, care se cere sacrificat sub forma bradului din mijlocul focului ritual. Să mai notez și credința populară că Sumedru și Sîngeorz au făcut un legămînt strașnic, sub pedeapsa tăierii capului – primul trebuie să desfrunzească pădurea pînă pe 26 octombrie, în timp ce al doilea o înverzește pînă pe 23 aprilie. Cei doi țin anotimpurile (și clima) în ordine, o amintire îndepărtată a ieșirii zonei europene din ultima glaciațiune, poate… Dacă ne luăm după ea, putem spune cu certitudine că acțiunea umană încălzește clima.

 Și noi vrem vergi la fund!

 # Joi, 27 octombrie. După nopți de negocieri cu reprezentanții marilor bănci europene, liderii UE anunță că datoria Greciei va fi redusă la jumătate. De asemenea, Fondul European pentru Stabilitate Financiară va fi majorat la o mie de miliarde de euro (Doamne, ce cifre dincolo de orice închipuire!), cu sprijinul Chinei, astfel încît să se poată salva și alte economii cu probleme, îndeosebi dacă va fi vorba de intervenții în statele mari (Spania sau Italia). Astfel, a cîștigat punctual de vedere francez, pledînd pentru solidaritate, cu toate că Germania n-a renunțat la pretențiile specifice de cumpătare și corectitudine. Grecia răsuflă ușurată, dar populația rămîne în stare de revoltă. Un “vox populi” ne arată un palicar care spune: Ce mare lucru, frațicule, că ne iertară de dobînzi? Iar o doamnă bine declară: Ținînd cont că am dat Europei filosofia, arhitectura și artele, bașca democrația, nu am primit mare lucru... Din toată vînzoleala, rețin două lucruri – că Europa își apără proiectul de unificare, chiar sacrificînd ceva din lăcomia bancherilor săi, și că România e un fel de școlar oligofren care cere profesorului vergi la fund, alături de colegii neastîmpărați, chit că a stat cuminte în bancă. Păi cum să zic altceva, cînd datoria noastră externă este sub a Greciei, procentul acordat cheltuielilor sociale ne plasează în lumea a treia dar am tăiat salariile bugetarilor și mîncăm austeritate pe pîine?

 # Vineri, 28 octombrie. Vin de la medic unde mi se confirmă că ultimii 20 de ani mi s-au pus în fiere. La propriu. Mica pungă cu venin s-a pietrificat și trebuie dată afară. Dacă este adevărat ce spun ocultiștii, cum că acest organ strînge frustrarea și sarcasmul, știu deja cu numele căror personaje de tranziție o să botez bolovanii extrași.  Singura nelămurire e legată de numărul lor #

sâmbătă, octombrie 22, 2011

O cameră neîncălzită, pe ploaie

#  Îmi este din ce în ce mai greu să scriu, indiferent ce – articole, reportaje, eseuri. Simt un blocaj psihic aproape paralizant. La început am crezut că vine din oboseală, din uzura mentală care se instalează după munca de fiecare zi. În definitiv, nu mai trăiesc din scris, se împlinesc trei ani de cînd m-am angrenat într-o activitate administrativă, iar mediul îşi spune cuvîntul. Apoi mi-am dat seama şi că mă raportez altfel la informaţie – tind mai degrabă s-o ţin pentru mine decît s-o dau mai departe. Nu din avariţie, nu din voinţă de putere (este o iluzie că puterea se naşte din cunoaştere) ci, mai degrabă, dintr-un soi de renunţare, din recunoaşterea faptului că destinatarul informaţiei preferă să rămînă cu iluziile sale decît să se schimbe, sub flacăra adevărului. În fine, mărturisesc că m-a cuprins şi o mare scîrbă, văzînd ce s-a ales din puterea jurnalismului românesc. Mai rare decît leoparzii albi, publicaţiile independente mor de foame, în indiferenţa generală. Celelalte s-au transformat deja în animale domestice, adunînd firimiturile căzute sub masa bogaţilor. Cît despre „jurnalismul cetăţenesc”, posibil graţie internetului, ce să mai vorbim? Cîteva bloguri, cîteva platforme de discuţii pertinente, pierdute în groapa de gunoi a trăncănelii generale. De-asta scriu rar, tot mai rar. Mă închid într-o tăcere gri, ca într-o cameră neîncălzită, pe ploaie. Lumina posacă pătrunde prin ferestre şi nu mai e mult pînă la apus. Dar nu vă faceţi griji. Sînt împăcat, aproape fericit.


# În diverse cercuri, mai mult sau mai puţin oculte, societatea de astăzi este privită ca un sistem termodinamic, în care creşterea complexităţii se face pe seama consumului sporit de energie. Un sistem complex funcţionează neliniar, adică răspunsul la stimuli nu este direct proporţional cu amploarea stimulului. Pînă aici, toată lumea e de acord – în definitiv, nu s-a reuşit modelarea matematică a comportamentului social, altfel serviciile secrete ne puneau pe toţi în algoritm! Disputa începe abia atunci cînd ne întrebăm dacă sistemul este deschis sau închis, adică primeşte energie din exterior sau nu. Sigur că primeşte, declară optimiştii, primeşte de la Soare! Ce sînt combustibilii fosili, dacă nu o formă de înmagazinare a energiei solare din trecut, fie că vorbim despre cărbune sau petrol? Atunci, putem să cîştigăm lupta cu entropia, dezvoltînd noi tehnologii, care să capteze energia solară, indiferent dacă (şi mai ales pentru că) ne apropiem de epuizarea resurselor convenţionale. Pesimiştii sînt mai rezervaţi. Ei nu neagă deschiderea sistemului, ci capacitatea umanităţii de a evolua (în definitiv, pentru creşterea complexităţii, e nevoie nu numai de energie ci, mai ales, de informaţie). Ei cred că ne putem împiedica oricînd, aşa cum s-a mai întîmplat în istorie, vezi căderea Imperiului Roman şi mileniul întunecat de după. Ei zic că o scădere a complexităţii e oricînd posibilă, mai ales într-o lume dominată de logica corporativă. Au şi scenarii. Unul ar fi acela că, în condiţiile resurselor limitate, corporaţiile îşi păstrează puterea, declanşînd războaie în zonele cu potenţial slab de consum (Africa, Orientul Mijlociu). Totuşi, asta nu reuşeşte să asigure echilibrul sistemului. Colapsul rezultă din crize financiare tot mai dese sau prin declanşarea celui de-al treilea război mondial. Varianta a doua ar fi aceea a deschiderii sistemului, de exemplu prin colonizarea planetei Marte. Ieşirea omenirii în spaţiu ar duce la o infuzie de inovaţii şi resurse, dar ar întări şi puterea corporaţiilor, transformîndu-le în Megaorganisme, iar statele ar dispărea. Scenariul numărul trei, oarecum ipotetic, ia în calcul pierderea puterii de către corporaţii, dar sistemul rămîne închis. Atunci, complexitatea scade, resursele sînt limitate, asistăm la apariţia unor centre de putere locale, feudale. În ce mă priveşte, mă gîndesc că, poate, ar trebui să ne reconsiderăm atitudinea faţă de consum şi resurse – sîntem şapte miliarde, însă lumea occidentală mai mult aruncă decît mănîncă. V-aţi pus întrebarea ce se întîmplă cu marfa perisabilă dintr-un hipermarket care nu se cumpără într-o săptămînă?

# Observ o schimbare uimitoare în discursul puternicilor lumii. Din vocabularul lor au dispărut mai multe cuvinte, precum „speranţă”, „fericire” sau „viitor”. În schimbă, abundă referirile la concepte precum „taxa pe valoarea adăugată”, „absorbţie de fonduri”, „echilibre macroeconomice”. Termenii de specialitate cad reci, ca o ploaie metalică, asupra mulţimilor speriate. În urma lor rămîn minţi buimace şi inimi despicate. Ce s-a întîmplat cu zeii din Olimp? În palatele lor pustii s-a aciuat o turmă de contabili cu laptopuri! Pentru ei, omul nu mai este om ci „contribuabil”. Pentru ei, naţiunea nu mai este naţiune ci „bugetari” plus „mediul privat”. Pentru ei, bătrînii sînt „deficitul fondului de pensii”, şcoala – „sistem falimentar de învăţămînt” şi sănătatea – „o gaură neagră în buget”. În loc de ideologie, au un „ghid de bune practici” de la bancă, în loc de onoare au „declaraţii conforme de avere”. Ţara s-a transformat într-o întreprindere care trebuie pusă pe profit, neamul nu înseamnă altceva decît „forţă de muncă” iar demnitatea e un indicator care se calculează din PIB. Ştiu ei ce fac, o să ziceţi. Cuvintele mari nu ţin de foame. Mai bine o abordare pragmatică, finanţistă, globalistă, decît un patriotism înfierbîntat şi păgubos. Pe vremea lui Ceauşescu, ni se împuia capul cu propagandă naţionalistă dar aveam maţele goale, că ieşiseră şi bancuri – „n-avem brînză, n-avem unt, dar avem cosmonaut”! Aşa este. Totuşi, mulţimile nu se conduc după logica economică. Dacă vreţi să le implementaţi algoritmi, altul e limbajul de programare. Din diverse motive, oamenii sînt ceva mai mult decît roboţii. În codul sursă, cetăţenii au nevoie de constante precum „fericire”, „speranţă”, „viitor”. Abia atunci poţi să îi faci să accepte diverse variabile, precum „nivelul TVA”, „curbe de sacrificiu” şi „inflaţie”, prin care să fie atinse constantele! În cel de-al doilea război mondial, cînd Churchill promitea poporului englez „sînge, lacrimi şi sudoare”, oamenii înţelegeau că victoria se obţine scrîşnind din dinţi. Astăzi, în războiul tuturor împotriva tuturor, parcă ne limităm la dinţii sparţi #

sâmbătă, octombrie 15, 2011

La Brăila-n port

# Luni, 10 octombrie. Plec la Brăila, pentru trei zile, la un simpozion privind conservarea şi restaurarea zonelor urbane istorice. Ana Hărăpescu, directoarea Direcţiei judeţene pentru cultură şi patrimoniu naţional, a invitat specialişti de marcă şi istorici cunoscuţi, făcînd balet printre orgolii şi resentimente, atît de comune românilor, astfel că evenimentul se anunţă unul de ţinută, meritînd osteneala. O oră ne tîrîm prin Bucureşti, într-un trafic infernal, centura fiind blocată pe cinci kilometri de sute de TIR-uri. În schimb, pe A2, se circulă occidental. Şi drumurile Brăilei sînt OK, astfel că drumul ne ia puţin peste patru ore. Oraşul ne întîmpină cu ploaie rece şi străzi răscolite – se recondiţionează reţeaua de tramvai, veche de un secol. Ne cazăm într-un hotel de la începuturile ceauşismului, în care sumbra arhitectură stalinistă s-a vrut îndulcită cu elemente folclorice naţionale, rezultînd ceva ca o puşcărie art deco. Dar nu facem nazuri – sîntem nişte bieţi conţopişti în trecere. Pînă seara, am timp să dau cu pasul prin centrul vechi. Şi merită.


La mijlocul secolului al XIX-lea, Brăila era al doilea oraş al Ţării Româneşti

Avea 17 sedii de bănci, 5 companii de asigurări, case de armatori, monumente...

Strada Regală, cu frumoase palate şi case negustoreşti

Faţada Teatrului "Maria Filotti"

Aşezarea este menţionată încă din „Letopiseţul Cantacuzinesc”, considerîndu-se că a fost întemeiată de oamenii lui Radu Vodă descălecătorul, care s-au coborît „pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului și până la Brăila”. De asta nici nu ne miră că negustorii din Ţara Bîrsei aveau, pe la 1368, privilegii comerciale la Brăila, semnate de Vladislav Vlaicu! Disputat apoi de munteni şi moldoveni, oraşul cade sub turci pe la jumătatea secolului al XVI-lea, fiind transformat în raia timp de 300 de ani. Războiul ruso-turc din 1828-1829, cu pacea de la Adrianopol, readuce Brăila în componenţa Ţării Româneşti şi deschide calea unei dezvoltări formidabile, prin liberalizarea comerţului pe Dunăre şi mare. Oraşul devine porto-franco. Vechea cetate a Brăilei este demolată iar capitanul baron R. de Borroczyn, din trupele lui Kiseleff, prezintă Divanului ţării planul noului oraş – cu un mare bulevard de centură, semicircular, în care se înţeapă, ca spiţele unei roţi, străzi drepte, plecînd dintr-o piaţă centrală. Pe plan erau menţionate pînă şi locurile cazărmilor şi şcolilor, ca să nu mai vorbim despre instituţii şi grădini publice! În plus, au fost îndreptate străzile, au fost parcelate şi scoase la vînzare suprafeţele disponibile, a fost încurajată „imigraţia”. Astfel, Brăila s-a transformat, în nici 50 de ani, într-un port redutabil, într-un oraş negustoresc, al doilea ca importanţă după Bucureşti, în care îşi aveau sediul 17 bănci, cinci case de comerţ şi companii de asigurări, un centru cosmopolit în care românii, grecii, armenii şi evreii îşi construiseră mari lăcaşuri de cult iar armatorii englezi aveau case de vacanţă.

În Piaţa Traian, o veche moschee a fost transformată în biserică, palidă revanşă pentru 300 de ani de dominaţie turcească

Din vechiul monument s-au păstrat tavanele de lemn şi stîlpii de susţinere

Fostă casă de armator, azi Centru Cultural

Imagine din Biblioteca judeţeană Brăila, fostă casă negustorească

Mă plimb prin Piaţa Traian, punctul central al vechii Brăile, axul din care plecau nervurile acestui oraş-evantai, deschis spre Dunăre. Şi văd revanşa luată de autohtoni asupra turcilor – o moschee transformată în biserică, cum rar mai găseşti în Balcani. Din vechea moschee s-au păstrat tavanele de lemn şi stîlpii de susţinere. În rest, s-a adăugat, în timp, un turn-clopotniţă (unde o fi fost minaretul?). O statuie a împăratului Traian desăvîrşeşte afirmarea identităţii. O iau pe Calea Regală, arteră pietonală străjuită de vechi hoteluri şi case negustoreşti. Multe sînt în stare bună, altele stau să cadă – cu siguranţă sînt în litigiu. Administraţia locului investeşte masiv în refacerea zonei istorice, intuind potenţialul turistic. Clădirea Teatrului „Maria Filotti” impresionează prin eleganţă barocă. Închei ziua într-o cafenea amenajată într-o hrubă ce a făcut parte din vechile tuneluri folosite de turci, sistemul defensiv al Semilunii din pîntecele Brăilei. Căptuşită cu cărămidă, locanta rezistă şi astăzi.

Spre port, peisajul se schimbă considerabil...

... la doi paşi de Dunăre

O pustietate care îţi dă fiori

Clădirea fostei Căpitănii a portului Brăila

# Marţi, 11 octombrie. Zi densă, cu luări de cuvînt ale personalităţilor invitate la simpozion, din care iese în evidenţă, prin stridenţă, istoricul Ion Scurtu. Poate că este bine intenţionat cînd vorbeşte despre situaţia grea a patrimoniului naţional, dar prea vede comploturi la fiecare pas. Mi-ar plăcea să-l aud pledînd cu aceeaşi vigoare pentru creşterea bugetului Ministerului Culturii pînă la 2% din PIB – atunci am avea şi posibilitatea exercitării dreptului de preemţiune pentru imobilul X sau Y. Cît despre retrocedarea Muzeului Bran, ce să mai vorbim! Interesantă expunerea echipei de arhitecţi care se ocupă cu refacerea mănăstirii Măxineni, o ruină rămasă din primul război mondial, cînd ai noştri au distrus-o cu tunul, ca să elimine postul de observaţie bulgar instalat în clopotniţă. Acum, biserica se înalţă iar în toată splendoarea. Pe la prînz, evadez de la lucrări şi dau o fugă spre port, pe străduţele din spatele Hotelului Traian. Ehe, aici populaţia are tenul închis la culoare şi a dat lumii mari cuţitari şi jucători de table! Dacă n-ar fi lumina asta mohorîtă şi vîntul subţire, aş zice să am ajuns în Sicilia – cîini încovrigaţi, străduţe înguste, pietruite, şi rufe întinse afară, la uscat. În port e linişte, doar cîteva perechi care se sărută de zor prin maşinile trase strategic sub sălcii. Clădirea Căpităniei a fost retrocedată şi e bine îngrijită. Undeva, departe, macaralele portului lucrează de zor, dar nu mi se pare că traficul fluvial ar fi intens. Din contră – o plictiseală imensă a ancorat la cheiul Brăilei, moleşindu-i şi pe cei cîţiva pescari care aşteaptă, rătăciţi, să tragă peştele. După-amiază, dăm o fugă la mănăstirea Măxineni, cea cu restaurarea. Pierdută în cîmpie, nu atrage cu nimic. Doar biserica, cu schelele ce-i îmbracă trupul de cărămidă, priveşte către soarele la asfinţit. Ne întîlnim şi cu Înaltul locului – IPS Casian Crăciun, care ne ţine o predică pe cinste. E mai tînăr ca arhiepiscopul nostru şi mai neliniştit – în timp ce gesticulează, mătăniile de chihlimbar şi argint zboară în toate părţile.


Plictis de sfîrşit de lume

Macaralele portului se mişcă încet

Mă pregătesc de plecare, sub ploaia rece...

# Miercuri, 12 octombrie. Mă pregătesc de plecare, sub ploaia rece, cu sentimente amestecate, tot încercînd să fac o comparaţie între tîrgul Piteştilor şi cel al Brăilei. E limpede că oraşul nostru n-are pedigre-ul portului dunărean, nici zestrea sa de monumente istorice. Totuşi, are altceva – are dinamică, are viaţă. Are forţă economică, are veselie, are un fel de „joie de vivre” care lipseşte Brăilei. Are magazine mai pline, maşini mai multe, cîrciumi mai populate. Nu ştiu de ce, dar Brăila mi s-a părut un oraş trist, parcă plîngîndu-şi decăderea. Să fie de vină concurenţa Galaţiului, să fie declinul economic? Poate. În orice caz, parcă n-aş da Piteştiul şi Argeşul său, cu mănăstirile de sub poale de pădure, cu primele capitale ale Ţării Româneşti, cu Barajul Vidraru şi Transfăgărăşanul pe toate bălţile Brăilei! În plus, şi noi ne cam pricepem la jocul de table...

joi, octombrie 13, 2011

În Siberia nu cresc orhidee

# Duminică, 2 octombrie. Nu ştiu de ce, dar astăzi m-a cuprins nostalgia după duminicile cu fotbal de-altădată. Duminicile în care lumea urca la stadion, în cămăşi cu mînecă scurtă şi cu buzunarele pline cu seninţe. Duminicile cu tranzistor, fixat pe programul “Fotbal minut cu minut”, din care se auzea strigătul iniţiatic: „Domozină, minutul şi scorul!?”. Duminicile în care Fănuş Neagu îşi scria cronica pentru „Sportul”, cam aşa: „“ În Trivalea cu dragoste şi pruni peste care umblă închipuit rîul Doamnei, mirosind a lemn de caleaşcă voievodală, am văzut astă-toamnă (toamnă românească, născută la Rucăr sau la Dragoslavele) o fată desenînd o inimă străpunsă de o săgeată lîngă numele lui Dobrin, înscris cu briceagul în scoarţa unui plop. Dobrin e zeul blond al Piteştiului, de care sînt îndrăgostite aproape toate fetele din Muscel şi Argeş, frumoase ca dimineţile la Cîmpulung – dimineţile alea în care oraşul e plin de fragi, de mireasma umedă a fînului călcat de căprioare lunatice şi de tropotul cailor de munte coborînd dinspre Bughea, dinspre Domneşti şi Clucereasa. Dobrin a învăţat să cucerească gloria pe lespedea maidanului. Intrarea lui pe teren produce ameţeală în tribune. În clipa în care îl vedem lîngă minge, înfometat de joc, ne cresc trandafiri în palme – el e toreadorul, răsfăţat de soartă şi de noroc, iar noi sîntem dragostea lui plătită cu sînge de taur. Dobrin admiră publicul. El face parte din acea categorie de artişti uriaşi şi totodată cabotini, care şi-ar deschide venele dar-ar putea ca după moarte să revină, pentru două minute, şi să guste efectul produs în mulţine de gestul său. Piteştiul, care şi-a construit stadionul lîngă cimitir, l-a învăţat pe Gînsac să ne amăgească mereu. Dar să ne amăgească aşa cum ne amăgeşte Crăciunul. Cu daruri şi beţia speranţei”. Poezie şi fotbal, metaforă şi dribling – ce dor mi-e de toate acestea!

# Luni, 3 octombrie. Se apropie momentul în care Regele Mihai va fi sărbătorit de Casele Regale europene, la împlinirea a 90 de ani. Ultimul conducător în viaţă din cel de-al Doilea Război Mondial, Majestatea Sa a scurtat conflictul cu 200 de zile, prin decizia de a-l aresta pe Antonescu şi de a se alătura Aliaţilor. Există însă voci care contestă această acţiune. Istoria nu cunoaşte variante, nu se face cu “dacă”. Totuşi, ce-ar fi fost dacă Regele Mihai, avînd consimţămîntul principalilor lideri politici ai vremii, nu l-ar fi arestat pe mareşal ? Să ne reamintim contextul. Armata sovietică declanşase ofensiva pe direcţia Iaşi – Chişinău şi intrase pe teritoriul românesc. Moralul trupelor noastre era la pămînt, întrucît circulau zvonuri privind negocierile secrete pe care diverşi emisari cvasi-oficiali le purtau cu Aliaţii, pentru semnarea unui armistiţiu. Or, nimeni nu voia să moară în ultimele clipe ale unui război (cum să-şi închipuie trupa că va mai avea de purtat unul, în Vest?). Ar fi putut Antonescu, alături de diviziile germane, să stăvilească ofensiva roşie în Moldova, cîştigînd astfel timp şi presigiu la negocieri ? Ne-ar fi salvat această ultimă zvîrcolire de orgoliu ceva din credibilitatea ştirbită de alianţa cu hitleriştii ? Greu de crezut. Chiar dacă Antonescu ar fi stabilizat frontul şi ar fi încheiat armistiţiul, lumea se împărţise deja între Aliaţi şi ruşi. Or, România intra în zona-tampon de securitate, gîndită de Stalin şi aprobată de Churchill. Tragedia fusese pusă în scenă. Mareşalul ar fi avut oricum soarta pecetluită, chiar dacă-l arestau americanii. Din considerente geo-strategice, Antonescu n-a avut norocul lui Franco.

# Marţi, 4 octombrie. Cristian Tudor Popescu, invitat la „Profesioniştii” Eugeniei Vodă, are o formulare memorabilă, apropo de bătrîneţe. Mă uit mereu în oglindă, zice jurnalistul, şi văd cu spaimă că din mine creşte un străin, un bătrîn. E ca-n „Alien”, cînd extraterestrul îţi ţîşneşte din burtă, numai că nu atît de brusc. Mă îngrozesc că va veni şi ziua în care, în oglindă, nu va mai fi rămas nimic din mine.

# Miercuri, 5 octombrie. Se discută „în draci” pe forumuri despre mişcarea „Noua Republică”, iniţiată de Mihail Neamţu, filosof şi teolog, directorul ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. „Noua Republică” trebuie să adune toate spiritele de dreapta şi să readucă statul la dispoziţia cetăţeanului. Mda. Frumoase cuvinte. Pe moment, mă abţin.

# Joi, 6 octombrie. A murit Steve Jobs, fondatorul „Apple”, părintele computerului personal, al Ipad-ului şi Iphone-ului. Presa americană îl numeşte „noul Leonardo da Vinci”, japonezii îi aprind lumînări virtuale, la Londra se depun flori în faţa magazinelor „Apple”. Un creativ şi un rebel, care nu se putea realiza decît în America. În mediul românesc, Jobs ar fi murit neştiut şi falit. De ce? Pentru că în Siberia nu cresc orhidee.

# Vineri, 7 octombrie. Draga noastră „Dacie 1300” a intrat în istorie – azi am văzut la chioşcuri macheta ei de tablă! În sfîrşit, lumea recunoaşte că, înainte de a fi o creaţie inginerească, “Dacia” a fost un produs cultural, mai mult, un mod de viaţă. N-o să bat cîmpii, înălţînd osanale politrucilor care au hotărît cumpărarea unei licenţe mai mult sau mai puţin depăşite, nici nu voi cînta gloria inginerilor în lupta lor cu asimilarea şi autohtonizarea tuturor reperelor. Dar mi se umezesc ochii de emoţie, amintindu-mi cum tot românul strîngea bani de “Dacie” răbdînd ca un cîine, mîncînd margarină cu pîine, apoi, trecut prin Purgatoriu, punea pe lunetă un animal de plastic, care dădea din cap, în amintirea supliciului. Mă emoţionează profund şi amintirea “scheleţilor” agăţaţi lîngă oglindă, ce se bîţîiau atenţionînd şoferul să nu apese prea tare pedala de acceleraţie, că începe tabla să vibreze. În fine, n-am uitat nici superbele abţibilduri cu inscripţia “Turbo”, lipite care pe unde, aproape de marca fabricii. Au fost trei artefacte din altele multe, care, roind în jurul “Daciei”, arătau că românul intra în zona culturii populare, a culturii de consum. Ridicole, amuzante, cum vreţi, ele demonstrau o pasiune, avînd ca pretext autoturismul – pasiunea de a trăi mai bine şi de a fi liber. Înduioşător de liber, într-o ţară aflată sub ocupaţie ideologică.

duminică, octombrie 02, 2011

Despre fantasmele consolatoare

#  În anii ’80 ai secolului trecut, japonezii cumpărau masiv tehnologie, proprietăţi şi afaceri în Statele Unite, fenomenul îngrijorîndu-i nu numai pe economişti ci şi pe scriitori. Îmi amintesc şi acum de romanul „Rising Sun” al lui Michael Crichton, un veritabil manual al supravieţuirii pe linia frontului dintre două culturi. La treizeci de ani după asta, locul japonezilor este luat de alţi orientali – chinezii. Astăzi, Imperiul de Mijloc s-a transformat în furnizorul de marfă ieftină al Americii, un furnizor care te şi creditează, fapt care duce iar la îngrijorări şi revolte. Dar cu „invazia” japoneză ce naiba s-a întîmplat? Păi s-a întîmplat că, după generaţiile de samurai, alea care fotografiau orice prin Occident, ca să copieze mai bine în ţara lor, s-au ridicat noi generaţii, mult mai hedoniste şi cheltuitoare. Astfel, ritmul de creştere al Japoniei a scăzut, zaibatsurile s-au văzut lipsite de forţă de muncă disciplinată, inovaţia a stagnat, băncile n-au mai încurajat economisirea. Impulsul imperial s-a înecat, he,he, în alcool şi tutun. Viaţa bună moleşeşte – pare a fi regula istorică. Regulă pe care o va învăţa şi China, odată cu ridicarea noilor generaţii educate şi potente financiar. Dar pînă atunci mai e. Ţăranii din regiunea Ningxia Hui şlefuiesc ani în şir o scrumieră din jad, pe care o vînd cu 15 dolari.

# Mă gîndesc că romanul modern, ca gen literar determinat de o amplă arhitectură narativă, cu autor omniştient, avînd acces la fluxul conştiinţei personajelor, a fost şi un instrument de inginerie socială. Specific Occidentului, el a luat locul marilor Cărţi revelate, influenţînd conştiinţe, modelînd comportamente şi promovînd valori, în societăţi din ce în ce mai desacralizate. Misiunea i-a reuşit, Dumnezeu retrăgîndu-se ruşinat din competiţia cu mult mai productivii scriitori. Chestia e că, după mijlocul vieţii, nimeni nu se mai poate închina la o bibliotecă...

#  Răsfoiesc „Cartea Roşie” a lui Carl Gustav Jung, rezultatul maniacal al celor 17 ani de înfruntare a psihologului cu inconştientul. Paginile sînt pline de imagini simbolice – arbori, şerpi, bătrîni cu aripi, oraşe în formă de inimă. Mandale, obeliscuri egiptene, ziggurate. Pe vremuri, astfel de lucruri mă emoţionau şi mă speriau. Astăzi, sufletul meu şi-a trăit propriile extazuri şi coşmaruri, şi-a găsit lumina şi umbra, în forme specifice. Mulţumesc pentru însoţire, Carl Gustav Jung!

# În faţa absurdului existenţei, înconjurat de un univers ostil sau, în cel mai bun caz, indiferent, omul îşi dezvoltă o carcasă identitară, o armură psihică, un exoschelet de gînduri. Fantasme consolatoare îl susţin, îl motivează, îl mîngîie. Cele mai comune sînt de natură morală şi religioasă – am făcut ceea ce trebuie, am trăit corect, mi-am îndeplinit datoria, sînt demn de recompensă. Altele, de natură psihotică, justifică eşecurile, redirecţionînd sentimentele de vinovăţie către exterior – m-am născut într-o familie nepotrivită, n-am avut bani, m-au lovit duşmanii. În fine, există halucinaţiile legate de status şi mit personal. Acestea par cele mai complexe, încurajate de aderarea la anumite grupuri profesionale sau ezoterice. Pare exagerat, dar ridicaţi un pic măştile celor din jur – veţi descoperi că sînteţi înconjuraţi de eroi, martiri şi maeştri.

# Avusesem vise erotice, coşmaruri şi premoniţii – visele ridicole îmi mai lipseau! Azi noapte, se făcea că vizitez Coreea de Nord, într-un fel de excursie cu iz de lagăr. Gazdele mă duseseră la cinematograf, unde trebuia să stau drepţi, în faţa activului de partid. Erau prezente delegaţii din statele frăţeşti (?) şi ne aplaudam reciproc. Apoi urmau nişte recepţii, unde eram serviţi cu mîncăruri din lăcuste şi viermi (cîh!), şi ne retrăgeam la odihnă, pe pămîntul gol, în colibe. În fine, dimineaţa se executa gimnastică de înviorare, cu genuflexiuni şi „mersul piticului”. Toată lumea se plîngea, numai eu mă descurcam onorabil. Iar cînd gardienii mă dădeau exemplu, în limba lor bolborosită, eu plecam ochii, modest, murmurînd: „Artrostopul, e rezultatul artrostopului!”. În acest punct, m-am trezit rîzînd...